Cu excepția temporară a unor colonii de muncă, nu au existat centre de detenție exclusiv politice. Majoritatea aveau însă secții speciale, uneori chiar mai populate decât cele pentru dreptul comun, cu un regim inuman de detenție. Înainte de comunizarea României, comuniștii și legionarii au fost închiși mai ales la Jilava, Doftana ori Râmnicu Sărat. Din 1948, numărul politicilor a crescut considerabil, de la câteva sute la zecii de mii de oameni. Toți aceștia au fost absorbiți de sistemul penitenciar existent, căruia i s-au adăugat coloniile de la Canalul Dunăre-Marea Neagră ori cele miniere din Maramureș. 

În perioada de vârf a represiunii (1948-1964) au funcționat circa 70 de închisori pe tot cuprinsul țării și peste 60 de colonii/lagăre de muncă. Numărul lor a scăzut considerabil după reforma sistemului penitenciar din 1977. În ciuda propagandei oficiale, centrele de detenție nu au vizat reeducarea sau recuperarea deținuților. Dimpotrivă, sistemul a vizat anihilarea forțelor de opoziție și a însemnat anularea oricărei forme de umanitate a deținutului politic.