înapoi la mărturii

Prin 1937-38, Mihail Munteanu, tatal meu, era liderul studentilor de la Politehnica din Iasi. Pustiitoarea aparitie a razboiului l-a obligat sa se refugieze la Brasov. Aici s-a casatorit, a avut un singur fiu si a cunoscut, dupa 1944, teroarea anchetelor securitatii. Aici a fost arestat si condamnat sub acuzatia de “ uneltire impotriva ordinii de stat “. Ridicat la cateva zile dupa ce am aparut pe lume, a rezistat timp de cinci ani regimului de exterminare de la canalul Dunare – Marea Neagra. S-a reintors acasa pentru trei ani si a fost din nou arestat, primind o condamnare de zece ani, dintre care a facut opt ani de carcera, pentru nesupunere, in inchisoarea de la Aiud, cimitirul intelectualitatii romanesti.

Ros de suferinte fizice si morale pentru un destin, personal si national, ce nu si-a gasit implinirea jinduita, Mihail Munteanu s-a stins in 1990, la cateva luni dupa ce incoltise speranta unor reale schimbari democratice in Romania. Apucase sa devina membru al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici.

Prea tanar pentru a intelege exact, la timpul potrivit, rostul deplin al marturisirilor pe care mi le facea, adevarata si dramatica dimensiune a suprimarii unor deveniri, pentru vina de a nu fi facut concesii inregimentarilor comuniste, abia dupa moartea tatalui meu am inceput sa pun cap la cap fragmente de marturii orale si sa inteleg de ce, la prima intalnire de dupa intoarcerea din puscarie, imi strangea bratul intr-un gest ce mi s-a parut de spaima si nesiguranta, de haituire. Bratul fiului sau pe care nu-l vazuse de la nastere. Acest gest m-a urmarit intreaga viata, ca si cum din intunericul din care venea s-au furisat limbi de foc, rupand furibund din carnea prigonitului, recompunand marasmul unor suferinte inimaginabile, lupta cu moartea, supravietuirea si speranta.

Din fericire, tatal meu mi-a lasat un caiet cu amintirile sale din anii puscariilor comuniste. Abia acum imaginea acelor pustiitoare decenii s-a lamurit. Mai mult decat atat, am inteles ca orice marturie despre suferintele unui neam nu ai voie sa o tii numai pentru tine. Ea trebuie destainuita, rostita sau strigata, pentru a ne impregna de tensiunea, de dramatismul unor veacuri de prabusire, pentru a indeparta, cat ne va sta in putinta, pericolul recrudescentei unor asemenea monstruozitati. Abia dupa ce am citit marturiile continute in acest caiet am realizat ca am avut in preajma, veghindu-mi inaltarea, asa cum i-au permis vremea si vremurile, un parinte care si-a probat in timpul tineretii sale anulate, o verticalitate pilduitoare.

De cate ori recitesc amintirile pe care le veti descoperi si voi, paginile imi ard cugetul si ma inabusa revolta. Simt, din ce in ce mai clar, ca acest jurnal nu este numai al meu.

Va invit la o incursiune prin imposibil, pe parcursul a 40 de episoade care vor detalia ororile petrecute in timpul anchetelor, in detentiile de la Canal si in inchisoarea de la Aiud.

Cei mai multi dintre cititorii acestui site sunt tineri. Ei nu-si pot alcatui o imagine adevarata a realitatilor de acum mai bine de 50 de ani decat prin lecturi, prin marturii. De aceea cred ca gestul dezvaluirii acestui document este unul necesar.

Realizand ca textul reproduce nu numai imprejurari decisive si dramatice, dar si tensiunea conflictului interior, al dezradacinarii si anularii personalitatii, am decis sa nu intervin cu nimic in stilistica notatiilor. Ele vor fi conturarea reala a modalitatilor prin care masinaria comunista a distrus nu numai un destin uman, ci o generatie intreaga. Aceasta generatie merita pe deplin efortul de a nu lasa sa se astearna valul uitarii si neintelegerea rosturilor si devenirii noastre.

Cate un episod al acestor marturii, in ordinea notata de autor, va aparea in fiecare saptamana.