"Si cate adevaruri ar trebui
spuse la noi! Si cate pareri adevarate stau inchise de frica in atatea
oale de os!" (I.L. Caragiale)
I. Absurdistan
Una dintre conditiile esentiale pentru
perpetuarea sistemului comunist a fost secretizarea esecului. Realitatea
nu trebuia sa fie cunoscuta cu exactitate si nici descrisa corect.
Inainte de 1989, a existat un sistem foarte bine pus la punct pentru
protejarea informatiei, la care accesul era permis numai initiatilor
– adica varfurilor partidului comunist.
Tot ceea ce nu era permis sa se stie devenea automat secret de stat,
protejat de Securitate. Prezenta ei amenintatoare a fost resimtita
in toate mediile; ca si in URSS, politia politica comunista din Romania
a trecut la supravegherea tuturor celor care, desi nu treceau la actiuni
ostile regimului, ar fi putut pur si simplu sa o faca candva, pentru
ca nu isi manifestasera adeziunea fata de el.
Se poate spune astfel ca viata de
zi cu zi a romanilor curgea, anost si tern, intre secret si decret,
sub privirea suverana a diriguitorilor regimului. Cit despre acestia,
“fiecare la timpul si la locul lui a fost Dumnezeul ce sengrijea
de cele mai bune conditii de trai, judeca cei bine si cei
rau in tot ce face omul si indica pina si gindurile ce trebuiau sai
populeze mintea muritorului de rind”.
Cam asa arata lumea organizata si condusa de comunisti, dupa spusele
unuia dintre ei, Ion Gheorghe Maurer. Dar, atata vreme cat realitatea
contrazicea la tot pasul noua mitologie, trebuia “corectata”,
cu ajutorul unui aparat bine pus la punct, bazat pe monopolul impus
asupra informatiei. Inainte de 1989, accesul la informatie era permis
numai initiatilor – adica varfurilor partidului comunist.
|
Propaganda la margine
de drum... |
Esenta puterii lor a constat tocmai in capacitatea de a inlocui adevarul
cu ideologia in care credeau sau de care se serveau pentru a domina.
Pentru activitistii comunisti, tot ceea ce nu era produs de imensul
aparat de propaganda era susceptibil de a deveni subiect tabu, sub
pavaza secretului de stat.
Atat de mare devenise teama fata de posibila circulatie libera a informatiilor,
incat pe linga Legea 23 din 1971 privind apararea secretului de stat
au aparut, la mijlocul anilor ‘80, prevederi din ce in ce mai
restrictive.
Astfel, pana si masinile de scris
erau sever controlate de Militie, in acelasi regim ca si cel al armelor
si munitiilor. Asa a ajuns ca, in ordinea acelei lumi in care existenta
se derula apatic intre tot mai multe secrete si decrete, singurul
lucru cu adevarat viu, adica mobil, energic si dinamic sa fie aparatul
de propaganda. De aceea, intre institutiile statului un rol extrem
de important la ocupat Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste.
Inventivitatea malefica a functionarilor acestui Consiliu nu a cunoscut
limita.
La inceputul anilor ‘80, ei au pus la punct o mica brosura,
intitulata Lista cuprinzind datele si informatiile nedestinate publicitatii.
Bineinteles lunga lista de secrete era ea insasi secreta., toate exemplarele
multiplicate la sapirograf fiind inseriate si predate pe baza de semnatura
activitstilor partidului din esaloanele locale superioare si redactorilor
sefi ai cotidianelor sau revistelor centrale si judetene. Textul brosurii
era revazut si adaugit an de an, in functie de deteriorarea situatiei
economicosociale a tarii lista informatiilor secrete devenind
tot mai substantiala. Datele enumerate, se arata in preambulul acestui
catehism al ziaristilor si propagandistilor, nu puteau fi destinate
publicitatii decit in masura in care ar fi aparut mai intai in documentele
de partid sau in cuvantarile sefului statului.
Citam in continuare din editia din
1983 a brosurii.
Erau deci interzise accesului public datele realizarilor economice,
in afara celor aparute in documentele oficiale, precum si “veniturile
totale reale ale populatiei”, “retributia reala si nominala,
veniturile totale si reale ale taranimii, indicele general al preturilor
si tarifelor, pensia reala si alocatia medie de stat pentru copii”.
De asemenea, partidul nu voia ca tot romanul sa cunoasca date legate
de calitatea necorespunzatoare a produselor, dimensiunile productiei
industriale rebutate sau in cazul agriculturii, costurile productiei
agricole pe produse.
Constituiau de asemenea secrete de stat datele absolute privind consumul
pe locuitor la principalele produse alimentare si nealimentare, gradul
de inzestrare cu bunuri de folosinta indelungata a populatiei si chiar
situatia numerica a traficului de calatori. Nu aveam voie sa cunoastem
date si informatii privind accidentele de munca, imbolnavirile in
masa, indicatorii asigurarilor sociale de stat, numarul pensionarilor
sau al minorilor care necesitau institutionalizare sau ingrijire si
nici necesarul de medicamente pentru populatie.
Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste interzicea, de asemenea,
publicarea informatiilor privind raspandirea raiei si a paduchilor,
ca sa nu mai vorbim de cauzele sociale ale mortalitatii infantile
sau de numarul avorturilor, legale ori ilegale.
In privinta relatiilor internationale, se avizau pentru publicare
doar documentele oficiale ale vizitelor peste hotare, iar la capitolul
Alte date nedestinate publicitatii erau trecute statisticile privind
criminalitatea, accidentele grave si catastrofele, incluzind cauzele
si consecintele acestora. Asa ca, in Romania, inainte de 1989, nu
se putea intampla nimic rau fara voia partidului comunist. Cu alte
cuvinte, vorba lui Napoleon dintr-un banc care circula in acei ani,
“Daca as fi avut presa din Romania, nimeni nu ar fi aflat ca
am pierdut la Waterloo”.
Bineinteles ca inainte de 1989 a
existat si transparenta, insa intro singura directie, de sus
in jos, si pe doua nivele distincte. La “etajul de sus”
al transparentei, avind la indemana institutii specializate (precum
Securitatea), activistii de partid cunosteau tot ce se intampla in
tara. O forma aproximativa de transparenta a constituit-o mecanismul
“criticii si autocriticii”, care lasau sa se intrevada
punctele de tensiune din sistem.
La inceput, in primul deceniu al regimului comunist, critica si autocritica
aveau efecte de-a dreptul magice chiar o data cu invocarea lor, dar
treptat cele doua instrumente des utilizate in lupta pentru putere
in anii cinzeci au devenit desuete si formale, iar la finele anilor
saptezeci abia mai erau pomenite – si numai in cazuri exceptionale.
Partidul devenise monolit, iar secretarul sau general conducator iubit.
Totusi, la nivelul conducerii si
al institutiilor care asigurau prin secretizare si teroare perpetuarea
dominatiei sovietocomuniste, transparenta era impusa in interior
de necesitatea controlarii absolute a tuturor membrilor din acest
corp socio-profesional: securistii si liderii comunisti isi supravegheau
riguros unii altora fiecare rasuflare. Nicaieri na inflorit delatiunea
cu o mai mare vigoare decat in sanul Securitatii si al Comitetului
Central.
Daca functiile de partid si de stat cresteau direct proportional cu
accesul la informatie, la etajul inferior al transparentei, pentru
cei aflati departe de putere, adevarul devenea din ce in ce mai tainic,
adesea subiect de conversatie in soapta. In lipsa unor date reale,
in prezenta fricii fata de depozitarii adevarului, incetul cu incetul
lumea marunta indentifica vinovatul pentru esecurile socialeconomice
ale sistemului in sefii cei marunti, in persoana gestionarului si
a administratorului de bloc, a soferului de troleibuz si a maistrului
de la serviciu, a taranului din piata si a doctoritei de la circa…
II.Birocratia si interesul politic
ca forme de cenzura
Aceasta era situatia in 1989. Atunci,
controlul informatiilor nu cuprindea doar realitatile economico-sociale,
ci si domenii mai indepartate de interesele politice ale vremii, ca
stiintele abstracte. El s-a exercitat insa intens in domeniul stiintelor
sociale, unde apropierea de adevar prin cercetare a fost inlocuita
cu actiunea de justificare a opiniilor oficiale. Dupa cum remarca
Friedrich Hayek, in statul totalitar "aceste discipline au devenit
cele mai productive masini de fabricat mituri, pe care carmuitorii
le folosesc pentru a indruma mintile si vointele supusilor lor".
Intr-adevar, nu putem nega ca in ultimii ani ai national-comunismului
romanesc falsificarea istoriei, in special a celei contemporane, dar
nu numai, a atins cote rusinoase.
Dupa 1989, desi accesul la informatie
si libertatea presei au devenit castiguri incontestabile, actiunea
de reabilitare a istoriografiei nu a fost una pe masura asteptarilor.
Ca urmare, nu cunoastem decat precar si nesistematic realitatile camuflate
de aparatul de cenzura al fostului regim, asa cum nu cunoastem nici
acest aparat, iar mult-asteptatele sinteze privind istoria comunismului
romanesc sunt inca in faza embrionara. Este acesta doar rezultatul
unei neangajari a istoricilor intr-un teren, e drept, dominat ideologic,
dar minat de pasiuni politice?
Este vorba doar de o exagerata manifestare a "inhibitiei de protectie"
a unor cercetatori, in fond si ei oameni, care nu-si pot pastra sangele
rece investigind culisele comunismului romanesc, o epoca intesata
de umilinte, meschinarii, de acea sumedenie de agresiuni impotriva
demnitatii umane pe care le-am resimtit cu totii? Latura subiectiva
nu are insa cum sa justifice in totalitate gravul esec pe care il
putem consemna in cercetarea din acest domeniu.
Nu cred ca ne putem indoi de realitatea
acestui esec. Fara a insisita pe o inventariere a lucrarilor aparute,
cele mai multe reduse la dimensiunile unor articole in culegeri de
studii, sa le comparam doar cu uriasul volum al memorialisticii supravietuitorilor
gulagului comunist. Rezultatul este edificator si impune o analiza
mai atenta a cauzelor.
Prima piedica si cea mai importanta in calea cercetarii istoriei perioadei
comuniste este accesul la surse. Documentele care consemneaza informatii
esentiale, stocate in principal in arhiva fostului Partid Comunist,
nu au fost multa vreme, iar acum sunt greu accesibile istoricilor.
Au existat bineinteles si exceptii, in privinta unor fonduri limitate
si in cazul unor persoane agreate fie de cei din institutiile care
au gestionat in trecut sau gestioneaza in prezent aceasta arhiva,
fie de persoane influente din sferele puterii.
Se poate spune ca mentinerea in Romania intr-un regim secret a arhivelor
comunismului nu a fost un accident birocratic, ci o expresie a vointei
politice. Cei care au preluat puterea dupa caderea regimului Ceausescu
au privit inca din primele zile ale lui 1990 cu vadita precautie orice
ingerinta publica in aceste arhive, ele fiind puse sub control militar
si evacuate din localurile anterioare de detinere.
Vechiul militant comunist Alexandru
Birladeanu, ajuns lider marcant al noii puteri, a relatat astfel acest
episod: "Devenind in 1990 presedintele Senatului, m-am interesat
unde se afla arhiva Comitetului Central. Am fost informat ca ea este
transportata la Pitesti si predata armatei spre pastrare. Am vorbit
de doua ori cu ministrul Apararii Nationale din vremea respectiva,
generalul Spiroiu, atragindu-i atentia asupra raspunderii ce-i revine
primind in grija respectiva arhiva si l-am sfatuit sa nu permita accesul
nimanui la arhiva inainte de reglementarea oficiala a modului de administrare
si folosirea acesteia, pentru a se evita sustragerea sau falsificarea
unor documente. Generalul Spiroiu m-a asigurat ca acestea sint si
ordinele date de el".
Pericolul sustragerii unor documente din arhiva fostei conduceri a
Partidului Comunist invocat de dl. Birladeanu ar fi putut duce la
erodarea prestigiului unora dintre personajele principale ale scenei
politice. Probabil ca nu intimplator documentele acestei arhive au
fost reindosariate in intervalul 1990-1993 de ofiteri responsabili
cu pastrarea documentelor secrete. De unde aceasta precautie a autoritatilor
fata de dosarele comunismului? O posibila explicatie a oferit publicistul
Bogdan Ficeac: "In primele zile ale revolutiei romane am avut
posibilitatea sa vad acele dosare de cadre strict secrete, din fisetele
biroului organizatiei de baza dintr-un sector al Bucurestiului.
Uimirea a fost totala. Studiind dosarele celor aflati in functii de
conducere, am descoperit cu o imensa surprindere ca marea majoritate
a nomenclaturii avea in fisele personale pete care, in cazul membrilor
de partid obisnuiti erau inadmisibile".
Aceste "pete" constau, dupa aceeasi marturie, in grave delicte
in ochii partidului, cum ar fi rude in strainatate sau condamnari
politice, dar si in amanunte compromitatoare legate de viata intima
a activistilor de partid.
Ca Securitatea a supravegheat atent
nomenclatura, rapoartele ei ajungand in cele din urma la responsabilii
de cadre ai partidului, nu este o noutate. Marturii ale ofiterilor
Consiliului Securitatii Statului din 1968 arata ca practica era raspindita
in anii lui Dej. Un raport secret al Sectiei CC pentru controlul muncii
la Ministerul Fortelor Armate, Ministerul Afacerilor Interne si Justitie
din aprilie 1968 consemna ca in trecut s-a efectuat "urmarirea
informativa a unor tovarasi din conducerea partidului" din ordinul
lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mai mult, din ordinul lui Alexandru Nicolski
si Pintilie Gheorghe, agenti sovietici ajunsi in fruntea Securitatii,
care actionau probabil din ordinele Moscovei, in 1949 a fost pus sub
ascultare chiar si telefonul lui Dej.
Initiat in tainele acestor intrigi bizantine din sanul partidului,
odata ajuns la putere, Nicolae Ceausescu a utilizat din plin Securitatea
in urmarirea opozantilor sai din interiorul PCR, dintre care multi
au ocupat functii politice de prim rang in Romania ultimilor ani.
In acest context, nu poate fi o simpla intimplare conservarea in regim
secret a arhivei care inmagazineaza, la un loc, stenograme ale discutiilor
de la conducerea partidului, dosare de cadre si documente privind
deciziile politice si economice ale celor care au condus tara pana
in 1989.
Aceasta pudoare fata de trecut nu este accidentala. Explicind dominanta
psihologica a elitei comuniste, Piotr Wierbzbicki arata ca "entitatile
sacre, superioare, suprareale, suprapersonale nu pot fi obiectul unui
sentiment atat de comun cum este curiozitatea”.
Se poate spune ca impiedicarea accesului
la arhivele fostului partid comunist, prin interdictii la informatii
despre trecutul apropiat, cat si continuarea secretizarii regimului
dupa 1990 nu au fost intimplari birocratice, ci rezultatul unui demers
elaborat la cel mai inalt nivel. Concluzia este intarita de Alexadru
Barladeanu. Desi fusese, ca presedinte al Senatului, a doua persoana
in stat, dupa pensionarea din functia politica nu i-a mai fost deajuns
calitatea de academician, fiind pus el insusi in imposibilitatea de
a consulta documente care il interesau in elaborarea unui studiu despre
problema tezaurului Romaniei de la Moscova:
"La inceputul anului 1993, dupa retragerea mea din viata politica,
am primit un telefon de la generalul Spiroiu, prin care acesta m-a
informat ca a avut ocazia sa citeasca stenograma discutiilor din 1965
cu Brejnev, ceea ce l-a lamurit in chestiunea tezaurului. L-am intrebat
cu ce prilej a facut acest lucru; mi-a raspuns ca a fost nevoie de
acea stenograma pentru pregatirea unui material. Din ordinul cui s-a
umblat la arhiva? - am vrut eu sa aflu, generalul Spiroiu raspunzandu-mi
ca nu are voie sa spuna asta. I-am cerut o copie dupa stenograma privind
cele spuse de mine in acea sedinta. Nu am voie! mi-a raspuns el din
nou. Reintram astfel in lumea absurdului, in care puteau fi declarate
secrete fata de cineva cele spuse de insusi acel cineva".
In aceasta “lume a absurdului”
in care domnul Barladeanu a “reintrat” dupa retragerea
sa din viata politica, unii istorici romani si straini au trait zi
de zi, in incercarea uneori disperata de a ajunge la documentele care
ii intereseaza. Ani de zile, cautarea documentelor unui partid de
care toti s-au dezis si care nu mai exista, dar a carui desfiintare
nu a fost legalizata tocmai pentru a nu se ridica public problema
succesiunii si a gestiunii imensului sau patrimoniu a fost privita
de autoritati cu o ostilitate descurajanta.
Chiar dupa ce arhiva fostului CC al PCR a iesit de sub tutela armatei
si a ajuns la Arhivele Statului, situatia nu s-a imbunatatit. Nici
aceasta institutie nu a reusit asumarea unei deschideri reale catre
cercetatorii care au cerut sa consulte fonduri documentare ale fostului
Partid Comunist. Raspunsul fata de solicitari a ramas un refuz mascat
in amanari nesfirsite, tradand acelasi comportament conservator. Acest
conservatorism a fost de altfel remarcat in dezbateri publice sau
in memorii adresate de unii cercetatori autoritatilor. De altfel,
reflexul conservator apartine, in opinia lui Adrian Marino, majoritatii
institutiilor culturale mostenite de regimul Iliescu de la vechiul
regim comunist – si cu atat mai mult arhivelor:
"Rolul institutiilor culturale continua sa ramana, in viziunea
oficiala, declarata sau latenta a regimului, unul fundamental conservator.
Ele nu se pot adapta, in mod efectiv, noului regim democratic. Toate
institutiile culturale esentiale create dupa model sovietic, stalinist,
au fost concepute ca instrumente de incadrare, control, dirijare si
sanctionare a oamenilor de cultura. Ele sunt centralizate, restrictive
prin definitie".
Nici macar asteptata Lege a Arhivelor
Nationale nu a imbunatatit situatia accesului la sursele documentare
ale istoriei comunismului, care a ramas fragmentat, iar deschiderea
nu s-a petrecut. Mai mult, prevederile cu care este abilitat de lege
noul depozitar al documentelor ramase de pe urma Partidului Comunist
au sporit deceptia cercetatorilor.
Legea Arhivelor Nationale, adoptata dupa scurte dezbateri in martie
1996 si promulgata la 1 aprilie acelasi an contine la Capitolul IV,
cat si in Anexa 6 interdictii pe lungi perioade de timp (cea mai redusa
este de 30 de ani de la data crearii documentului, mergind pana la
interzicerea totala a accesului la fonduri de arhiva care "pot
afecta interesele nationale, drepturile si libertatile cetatenilor"
sau "nu sunt prelucrate arhivistic").
Aceasta lege a cautionat practic demersurile oculte de la inceputul
anilor '90, menite sa puna la adapost pe o lunga perioada de timp
documente care ar putea aduce lumina in culisele comunismului romanesc.
Era o pozitie adoptata de oficiali, multi dintre ei fosti comunisti,
dar pusa in practica cu discretie.
Acelasi Alexandru Barladeanu recunostea ca fondurile arhivistice de
la C.C. privesc momente importante ale istoriei ultimilor 50 de ani,
ceea ce le confera "un caracter mai complex decat de simple fonduri
de arhiva... Arhivele C.C. nu sunt proprietatea nimanui, ele constituie
un fond anume apartinand natiunii. Orice publicare partiala sau selectiva
a materialelor poate transforma o opera stiintifica intr-un act politic".
Actionand in consecinta, reprezentantii
Ministerului Apararii Nationale sau ai Arhivelor Nationale, detinatorii
acestor fonduri documentare, au raspuns, nu o data, la adapostul legii
si invocand principiile arhivistice, ca documentele de interes din
arhiva fostului Comitet Central al Partidului Comunist "nu sunt
prelucrate", ceea ce, dincolo de termenele legale de consultare
a documentelor, a facut oricum ca accesul la ele sa fie foarte greu
posibil. Astfel, nici macar acea "publicare partiala" nu
s-a petrecut in forme relevante, ca sa nu mai vorbim de deschiderea
fondului in integralitatea lui.
Putem conchide astfel, fara teama de a gresi prea mult, ca esecul
istoriografiei romanesti in a descifra istoria ultimei jumatati de
veac a fost rezultatul unei decizii politice care exprima un tip de
ipocrizie identificat de Andrei Plesu la persoane care "confunda
morala cu discretia", persoane pentru care "nu actul blamabil
e rusinos, ci eventuala lui publicitate".
Acest comportament a fost asumat la cel mai inalt nivel in 6 martie
1995, cind, prin vocea consilierului Cornel Codita, presedintele Iliescu
transmitea mesajul sau istoricilor reuniti la o sesiune de comunicari
cu prilejul scurgerii unei jumatati de veac de la instaurarea guvernului
Groza. Atunci, cei adunati in sala de conferinte a Institutului "Nicolae
Iorga" au aflat stupefiati ca de fapt, in Romania accesul la
arhivele comunismului “este neingradit”!
Aceasta secretizare a istoriei comunismului
romanesc nu poate fi pusa in seama conservatorismului imanent al structurilor
birocratice. Secretizarea s-a perpetuat ca urmare a deciziei si ratiunii
politice a regimului Iliescu, departe de necesitatea reala de protejare
a sigurantei nationale sau de invocarea absurda a drepturilor consitututionale
ale celor care ar fi supusi judecatii istoriei, pentru colaborationismul
excesiv sau pentru participarea la acte de represiune in vremea regimului
comunist si in contradictie cu declaratiile oficiale ale varfurilor
puterii de pana in 1996.
Consecintele acestui fapt nu sunt de neglijat. Ele constau in ignorarea,
sau chiar mai rau, in revalorizarea absurda a trecutului comunist
de catre paturi tot mai largi de oameni, afectati de greutatile tranzitiei.
Sunt relevante in acest sens rezultatele unei anchete psiho-sociologice,
desfasurata intr-o localitate din mediul rural:
"Cele mai idealizate erau conditiile
de viata din timpul lui Ceausescu, prin opozitie cu preturile mari
ale perioadei de tranzitie. Foarte putini pareau sa-si aminteasca
ca totul era cartelat in ultimii ani ai lui Ceausescu si ca deseori
nu se gaseau nici cantitatile infirme de pe cartele. Desi majoritatea
a afirmat ca stia de existenta unui mare numar de detinuti politici,
aceasta nu i-a impiedicat sa declare perioada lui Gheorghiu Dej drept
o perioada ideala. In mod convenabil, toate detaliile neplacute au
fost uitate. Cheia principala pentru citirea trecutului sint interesele
prezentului, chiar daca procesul se petrece inconstient".
Concluzia Alinei Mungiu, realizatoarea
acestei investigatii este la fel de ingrijoratoare ca si constatarile;
suntem "la fel de izolati fata de propriul trecut. Un popor in
care elita este distrusa sau redusa la tacere si in care stapanirea
este suficient de lunga ca toti cei care traisera constient si alte
vremuri sa isi atinga sfarsitul biologic este practic un popor nou.
Aceasta distrugere nu a fost accidentala, ci programata. Singura memorie
autentica a populatiei pe care am intalnit-o se referea la perioada
de la Gheorghiu Dej incoace. Aceasta se constituie in singurul camp
de referinta la care populatia are acces pentru raportarea experientelor
sale contemporane. Totul se petrece intr-un cerc inchis, in universul
saracit, concentrationar aproape, al experientei comuniste romanesti".
Ea se poate materializa in consecinte dramatice.
Fetisizarea experientei traumatizante
prin care a trecut poporul roman intre 1945 si 1989 are deja urmari
grave: sub apasarea greutatilor tranzitiei, tot mai multi oameni privesc
inapoi nu doar cu nepasare, ci cu o nostalgie declamata uneori cu
vehementa. Secretizarea inutila a unei societati, a istoriei ei apropiate
si triste, poate deveni o premiza a restauratiei, prin efectele nefaste
asupra mentalului colectiv. Astazi, defuncta cenzura a fost inlocuita
de un corp birocratic ostil transparentei, care nu o data raspunde
direct, prompt si eficient comenzii politice.
Este posibil, din pacate, ca de asta data ca pretul esecului inregistrat
de istoriografie in incercarea si dorinta legitima de a evalua corect
impactul produs asupra natiunii de comunism, esec datorat intereselor
de grup ale elitei politice a regimului Iliescu, dublat ca efect de
inconstienta si egoismul birocratic uneori brutal al detinatorilor
arhivelor fostului regim, sa fie mare. Atat de mare, incat sa il plateasca
intreaga natiune, si pe termen lung.
inapoi
la interviuri si articole
descarca versiunea integrala a textului
