In introducerea la editia romana a cartii sale Religie si nationalism,
Olivier Gillet sublinia importanta deschiderii arhivelor Securitatii
pentru istoria Bisericii Ortodoxe Romane, dupa 1945, constient
fiind ca numai documentele oficiale sunt insuficiente.
Intr-adevar utilizarea numai a literaturii oficiale (legi, decrete,
periodice ale Bisericii) nu ofera decat o imagine incompleta a
actiunii Bisericii si a preotilor ortodocsi in cei 50 de ani de
comunism. Este bine cunoscut faptul cat de putin reale sunt afirmatiile
din aceste documente, care ascund cu consecventa conflictele cronice
ale epocii. Spre exemplu unirea Bisericii Greco-Catolice din 1948
a avut cu totul alte conotatii si semnificatii decat cele prezentate
de propaganda. Distanta este uriasa si de aceea exercitiul hermeneutic
trebuie sa fie extrem de atent.
Cartea lui Gillet contureaza o imagine sumbra a Bisericii Ortodoxe
Romane, cea de colaboratoare fidela a regimului comunist, asistand
nici mai mult nici mai putin la o comunizare a acesteia. El incearca
sa demonstreze, dincolo de colaborationismul individual al unor
ierarhi, o slabiciune structurala a Bisericii Ortodoxe, incapabila
de transformari si de promovarea valorilor democratice.
Dosarele Securitatii aduc o perspectiva noua asupra acestui aspect.
Ele confirma anumite aspecte afirmate de Gillet, pe altele insa
le contrazice. Intr-o asemenea problema delicata, in care exista
si ingerinte politice si conflicte vechi interreligioase, credem
ca se poate trage o concluzie numai printr-o cercetare exhaustiva
a documentelor privitoare la aceasta chestiune. De asemenea, trebuie
stabilite faptele si adevarata lor dimensiune, pe baza unor serii
convingatoare de documente, si nu pe baza unei simple informatii
gasite intr-un colt de pagina.
Restrangandu-ne strict la activitatea Securitatii asupra Bisericii
Ortodoxe Romane, remarcam ca s-au intreprins permanent, cu toate
mijloacele posibile (agentura, filaj, tehnica operativa) presiuni
asupra principalelor institutii ale Bisericii. Nu le-am consultat,
dar sunt mentionate clar in alte parti: dosarele de obiectiv Patriarhia
Romana, Institutele Teologice din Bucuresti si Sibiu, dosare de
manastiri (Viforata). Acestea exista in mod cert si firesc este
ca toate institutiile bisericesti sa fi constituit obiective de
urmarire ale fostei Securitatii.
Numeroase alte cazuri de urmarire al preotilor apar in diferite
dosare ce privesc diferite miscari de rezistenta armata, in dosarele
referitoare la colectivizare, in cele privitoare la partidele
politice. Aceste cazuri ar putea fi interpretate ca o urmarire
care nu viza persoana preotului in calitatea lui de slujitor al
altarului, ci de persoana publica implicat in viata sociala, care
nu angaja institutia bisericeasca. Ori aceste dosare de obiectiv
demonstreaza limpede ca institutia in sine era considerata un
pericol potential in orice clipa si de aceea supravegherea trebuia
sa fie continua .
Toti inaltii ierarhi, incepand cu Patriarhul, aveau dosare de
urmarire, cu un material extrem de complex. Am avut ocazia sa
cercetam un asemenea caz compus din 8 volume masive. Am constat
ca este imposibila stabilirea unei concluzii definitive, fara
parcurgerea intregului material. Pe parcursul lecturii am intalnit
nenumarate rasturnari spectaculoase de situatii, cand se putea
contura imaginea unei colaborator obedient sau a unui dusman periculos
al statului. Citarea fragmentara ar favoriza o pozitie sau alta.
Efortul istoricului in acest caz a fost sa stabileasca exact dimensiunea
reala a activitatii respectivului ierarh, valoarea ei pentru binele
Bisericii Ortodoxe Romane, gradul de periculozitate pe care il
prezenta in mod real pentru statul comunist si in ochii Securitatii.
A rezultat o imagine extrem de complexa care sfideaza interpretarile
simpliste.>>>
click
aici pentru a continua lectura textului
inapoi
la perioada 1965-1989
