In fata dumneavoastra sta un observator din afara sferei mentalitatii
specifice sud-estului Europei, dar unul care incearca de aproape patru
decenii sa interogheze trecutul romanesc. Acest trecut este compus
din mai multe straturi de tristete. Interogarea a constatat si consta
nu numai in studierea operelor scrise ci si in disectarea acestor
opere cu ajutorul unor colegi din Romania. Onoarea pe care mi-o faceti
astazi imi da prilejul de a impartasi cu dumneavoastra cateva din
gandurile mele asupra acestei activitati si in acelasi timp sa comentez
si sa analizez directia si productia istoriografiei romanesti de dupa
1990.
Istoriografia este vie asemenea vietii si evolueaza
in functie de ea. Istoria este un subiect care ne defineste pe toti.
Ne invata, dar noi nu invatam de la ea. A nu sti ceea ce s-a intamplat
cu adevarat inainte de a te naste inseamna sa ramai un copil toata
viata. Una dintre cele mai daunatoare urmari ale regimului comunist
din Romania a fost imaginea pervertita a trecutului pe care a lasat-o.
Din 1990 au mai aparut istorii ale Romaniei si nu ne indoim ca vor
mai aparea si altele in anii urmatori.
Abordarea unora va fi noua si de valoare, si asta nu numai datorita
unor fonduri de documente nou descoperite. Acest lucru este inevitabil,
dar nu inseamna ca toate studiile istorice scrise inainte de caderea
comunismului sunt mai putin valoroase decat cele mai noi. Inseamna
numai ca, punand la o parte istoriile falsificate, cele mai multe
din ele fiind productia atelierului de istoriografie condus de fratele
fostului Comandant Suprem, in cercetarea si scrierea istoriei nu exista
rezultate finale.
Scopul istoriei nu este atat inregistrarea cronologica a evenimentelor
perioadei respective, ci mai degraba descrierea si intelegerea problemelor:
descriere mai mult decat definire, intelegere mai mult decat enumerarea
exhaustiva a datelor, deoarece o cunoastere perfecta a trecutului
este imposibila, in timp ce putem ajunge la un grad mai avansat de
intelegere.
Istoria inseamna un proces de continua regandire,
ca si de revizuire si revizitare a trecutului. Istoria, in sensul
larg al cuvantului este revizionista: oamenii si evenimentele sunt
rejudecati si rejudecate. Nu e nimic profund in aceasta observatie,
acesta este scopul gandirii. Trecutul este singurul lucru pe care
il stim, sau credem ca il stim.
Tot ce cunoaste umanitatea azi izvoraste din trecut.
Nu vom sti niciodata totul despre perioada comunismului
din Romania. Acest lucru nu trebuie sa ne duca la disperare. Nu le
este dat fiintelor umane sa stie tot. Dupa cum spunea Kierkegaard
– adevarul pur este numai al lui Dumnezeu. Ceea ce ne este dat
noua este numai cautarea adevarului. In sufletul fiecarui om ramane
acel ceva pe care nici un alt om, si nici chiar el insusi nu il poate
intelege, descoperi sau deslusi. Si cu toate acestea intelegerea limitelor
cunostintelor noastre, in loc sa ne faca sa ne simtim saraciti, poate
de fapt sa ne imbogateasca. Sau, dupa cum spunea Pascal, intelegem
mai mult decat stim. Aceasta observatie nu este un paradox, ar trebui
sa ne faca sa realizam ca nu acumularea de cunostinte duce la intelegere,
ci intelegerea poate duce la cunostinta, iar cunostinta duce la toleranta.
Mult inaintea lui Ceausescu, romanii se agitau in
jurul istoriei lor. Originea lor este un subiect politic care a produs
o "istoriografie nationala". Deseori ei au acordat mai multa
importanta parerilor lor decat faptelor. In privinta aceasta nu se
deosebesc mult de celelalte popoare europene.
Cercetarea istorica a fost folosita cu scopul de a consolida, de a
sprijini ideea unui stat – natiune, pe motivul ca viata politica
poate fi traita numai in cadrul unui stat-natiune, ca numai statul-natiune
putea oferi unitatea culturala in care membrii sai puteau sa prospere
din punct de vedere intelectual si economic. De aceea toti cei nascuti
in aceeasi cultura trebuie sa traiasca sub un singur acoperis politic.
Aceasta istoriografie nationala a fost contestata
abia dupa 1990 de o mana de istorici romani, cu precadere de Lucian
Boia. Cartea lui intitulata Istorie si mit in constiinta romaneasca
a avut o influenta puternica in randul generatiei mai tinere. Pentru
Boia exista la toate nivelurile un proces inevitabil de mitificare
a istoriei. 'A distinge, în cazul miturilor, între "adevarat"
si "neadevarat" este un mod gresit de a pune problema. Mitul
presupune o anumita structura, si este indiferent în fond, pentru
definirea lui, daca aceasta structura înglobeaza materiale adevarate
sau fictive, sau adevarate si fictive în acelasi timp.
Singurul lucru important este ca le dispune potrivit logicii imaginarului.
Exista un mit al lui Napoleon, exista un mit al lui Mihai Viteazul.
Ar fi derizoriu sa reproseze cineva utilizarea conceptului pentru
motivul ca Napoleon si Mihai Viteazul au trait cu adevarat ! Mitificarea
acestor personaje consta în asezarea faptelor reale în
tipare ale imaginarului (istoric si politic).
Atunci când Mihai Viteazul apare ca fauritor al "unitatii
nationale", ne aflam în fata unui proces de mitificare,
pentru simplul motiv ca asupra faptei sale reale se proiecteaza ideologia
statului national a ultimelor doua secole, inexistenta în anul
1600.' Daca îl prezentam pe Mihai în termenii acestia,
suntem vinovati de a scrie istoria pe dos, sau de a considera istoria
ca predestinata.
In analizarea gradului in care mitul s-a implantat
in constiinta romaneasca, Boia ii arata cititorului ca ceea ce este
important nu este de fapt ceea ce s-a intamplat, ci ceea ce cred romanii
ca s-a intamplat. Se acorda importanta interpretarii, si nu doar evenimentelor.
Boia aduce o multime de exemple – in ordine cronologica –
pentru a isi ilustra argumentul, printre ele si dezbaterea despre
simbioza daco – romana, si rolul lui Mihai Viteazul. Cateodata
astfel de dezbateri serveau unui scop social pozitiv, ca de exemplu
in timpul formarii statului national roman intre anii 1856 si 1918,
perioada in care crearea unei mitologii nationale a avut ca scop ,
ca si in multe alte tari, consolidarea constiintei nationale, care
pana atunci fusese oarecum difuza.
Dar aceste interpretari ale miturilor, considerate folositoare pe
vremuri, au degenerat in epoca comunista si au fost folosite ca sa
justifice o politica oficiala xenofoba si nationalista. Virtuti ca
eroismul, ospitalitatea si cinstea, au fost generalizate in acest
scop si o intreaga literatura patriotica cu caractere exemplare si
comploturi diabolice in care erau implicati straini si tradatori a
fost incurajata. Evenimente reale au fost prezentate fals si manipulate
in numele acestor noi virtuti si au fost raspandite in propaganda
comunista la nivel istoric, social si cultural.
Aceasta istorie deformata a patruns si in manualele
scolare, a fost repetata in programele de televiziune si reafirmata
in sedintele de partid. Consecintele se vad peste tot. Desi unii romani
au trecut aceasta propaganda prin filtrul scepticismului, multi dintre
ei au acceptat-o in lipsa unei dezbateri critice strict interzise
de cenzura. De abia dupa revolutia din 1989 s-au putut evalua consecintele
acestei propagande.
Este de ajuns sa citesti unele din editorialele presei romanesti privind
conflictul din Kosovo ca sa vezi cum o istorie mitizata poate influenta
opinia publica de azi. S-a inventat din senin o solidaritate de conjunctura
cu "fratii sarbi ortodocsi", trecandu-se sub tacere pe perioada
acestui conflict invazia sarba a Banatului romanesc din 1919 si tratamentul
minoritatii romanesti din Voivodina.
Sentimentul nationalist promovat in "epoca
de aur" a lasat un ecou puternic in constiinta publica. Mostenirea
aceasta 'zadarniceste eforturile de a construi o societate civila,
fiindca ofera anxietatii publice, care are nevoie sa stie hotarele
pazite si ordinea aparata, o iluzie de siguranta pe seama unor tapi
ispasitori.
Nationalismul se fixeaza uneori asupra acelor morti simbolici carora
le atribuie rolul de a personifica prin drama lor personala injustitia
indurata de o natiune intreaga. Este o forma de resentiment care da
nastere unor acuzatii de tradare indreptate in toate directiile: de
exemplu, cultul postum fabricat pentru Antonescu si, intrucatva, spontan
popular pentru Ceausescu, ca expresie a frustrarilor unor invinsi
de ieri si de astazi.
Cand eseistul britanic Samuel Johnson a facut celebra remarca :"patriotismul
este ultimul refugiu al unui ticalos", a vrut de fapt sa spuna
"nationalismul", deoarece cuvantul nationalism nu exista
inca in limba engleza. Patriotismul, (dupa cum nota George Orwell
intr-unul din putinele eseurile despre deosebirea dintre patriotism
si nationalism) este un sentiment pozitiv, pe cand nationalismul este
agresiv, patriotismul isi are radacinile in pamant, intr-o anumita
tara, in timp ce nationalismul se aplica miturilor unui popor.
Aceasta tendinta a devenit aproape universala in secolul 20. Cu 100
de ani mai inainte distinctia facuta de Orwell in 1943 ar fi parut
fortata, chiar nu s-ar fi inteles. Chiar si acum se confunda deseori
nationalismul cu patriotismul in sufletul si inima aceluiasi om. Dar
noi trebuie sa facem aceasta deosebire, pentru ca fenomenul nationalismului,
spre deosebire de traditionalul patriotism, este strans legat de miturile
unui popor.
Poti sa fii patriot si, cel putin din punct de vedere cultural, sa
fii cosmopolit. Dar aceasta nu se aplica si in cazul unui nationalist.
Patriotismul, de asemenea este mai putin rasist decat nationalismul.
Un patriot nu va exclude o persoana de alta rasa din comunitatea in
care au trait impreuna si pe care il cunoaste de ani de zile, pe cand
un nationalist va avea intotdeauna suspiciuni in privinta altei persoane
care pare a nu apartine aceleiasi comunitati ca el - sau, mai degraba,
nu gandeste la fel ca el.
Ca sa-l parafrazez pe rectorul universitatii din
Cluj, "este clar ca istoria nationala, particularitatile unei
natiuni sunt valori fara care o cultura nu poate fi inteleasa. Nu
este numai istoria Europei de Vest, ci si istoria zbuciumata a Europei
de Est in ultimele decenii, care arata clar ca nu putem avea viitorul
pe care ni-l dorim daca ne tot intoarcem privirea spre trecut. Nu
putem beneficia de modernitate daca sensibilitatile si mijloacele
noastre intelectuale nu sunt moderne. Nu ne putem afirma cu adevarat
o identitate nationala daca este conceputa in opozitie cu modernizare
si europenizare."
In acelasi timp ar trebui sa ne dea de gandit, ne
aminteste Iordan Chimet, "cat de repede au gasit nazismul, nationalismul
exaltat, comunismul, aliati fideli, tovarasi de drum, parteneri si
clienti in randurile personalitatilor de prim rang ale societatii
civile, lideri politici dar si, lucrul cel mai nefast prin efectele
sale de durata, in randul universitatilor, menite tocmai sa inlature
ignoranta, sa defineasca valorile si sa formeze constiinta colectiva.
Rolul fundamental al acestor institutii - toate fiind opera spiritului
democratic occidental - este sa apere vocatia europeana a societatii
romanesti." O renastere temeinica a Romaniei nu va putea fi bazata
decat pe o renastere a principalelor institutii de cultura, iar universitatea
din Cluj nu a precupetit nici un efort in aceasta directie.
Tocmai in spiritul acesta, noii directori ai institutelor
de istorie din Romania, inca din primele luni ale lui 1990 si-au asumat
pregatirea unei noi generatii de istorici, incepand cu proaspetii
absolventi de istorie. Domenii traditionale de cercetare au fost redeschise
si au fost abordate domenii noi. Specializarea in strainatate, esentiala
pentru istoriografia romaneasca a devenit posibila in mare parte datorita
unor burse acordate de institutii straine.
Este de inteles de ce principala preocupare a istoricilor
si a publicului este istoria contemporana. In momentul de fata istoria
comunismului absoarbe o buna parte din energia depusa pentru cercetarea
istorica din Romania. "Adevarurile" promovate de propaganda
comunista privind originile populare ale puterii regimului au disparut
rand pe rand, impreuna cu versiunile ulterioare, deseori contradictorii,
cand au fost expuse la lumina.
Generatia mai tanara, a carei memorie istorica, nu are cum sa cuprinda
impunerea comunismului din Romania, are acum ocazia, prin manuale
alternative sa afle ca, departe de a fi rezultatul unei "revolutii
populare" a maselor infuriate de regimul burghez si de exploatarea
capitalista si imperialista, regimul comunist a fost de fapt produsul
ocupatiei militare sovietice, al dorintei lui Stalin de a transforma
Romania si alte tari ocupate in tari satelit si de a le impune sistemul
politic, social si economic sovietic.
Chiar daca documente esentiale din arhivele partidului si ale securitatii
apar mai mult din intamplare, decat intentionat, avem azi o cunoastere
mai profunda a perioadei comuniste datorita marelui numar de memorii
ale fostilor detinuti politici ai inchisorilor comuniste. Desi sunt
subiective, acestea constituie totusi baza pe care putem judeca teroarea
anilor comunisti, conditiile de trai ale detinutilor politici si reeducarea
practicata in inchisoarea Pitesti.
Ca sa isi distruga dusmanii, regimul comunist a trebuit sa zdrobeasca
nu numai rezistenta celorlalte forte politice ale tarii, dar si pe
cea a partizanilor, a caror rezistenta a durat pana la sfarsitul anilor
1950. Colectivizarea agriculturii, unde regimul a aplicat metodele
cele mai brutale, formeaza obiectul unui proiect de cercetare a unor
istorici ai acestei universitati.
Dezbaterea despre trecutul comunist atinge si probleme
legate de realitatile politice care precedau instaurarea comunismului.
Mai multe dintre aceste probleme sunt inspirate de polemici istoriografice,
in spatele carora zac uneori motive politice: Garda de Fier, dictatura
lui Ion Antonescu, rolul jucat de Romania pe frontul de est ca aliat
al Germaniei naziste, soarta evreilor romani si ucrainieni din Transnistria,
si amploarea holocaustului in spatiul politic al Romaniei, rolul jucat
de monarhia constitutionala in dezvoltarea societatii romane moderne
si, indeosebi, lovitura de stat de la 23 august al carei autor era
regele Mihai.
Toate aceste subiecte au fost dezbatute intr-un mare numar de publicatii
si, desi petrecute cu mult in urma, au capatat o noua actualitate
provocand controverse in politica de astazi si prin aceasta confirmand
maxima ca trecutul este mai puternic decat prezentul.
Arena politica in care au loc aceste polemici este
nationalismul in versiunea promovata viguros de Ceausescu. Regimul
lui a adaugat panteonului simbolurilor natiunii romane personajul
lui Ion Antonescu, care a fost cultivat din cauza politicii lui anti-sovietice.
In ochii publicului roman, Antonescu a devenit in scurt timp simbolul
luptei anticomuniste si anti-sovietice, ca si cel al dorintei unora
de a recupera Basarabia si Nordul Bucovinei.
Propaganda regimului comunist, ca si argumentele celor care au urmat
regimului comunist au incercat sa exploateze acest respect pentru
Antonescu ca o arma impotriva regelui Mihai, care a fost acuzat ca
a ordonat arestarea Maresalului si predarea lui sovieticilor, devenind
prin aceasta autorul moral al condamnarii si executiei lui Antonescu.
Exaltarea lui Antonescu si exagerarea meritelor lui politice, imbinate
cu o minimalizare a raspunderii lui pentru moartea a peste 250.000
de evrei si 20.000 de romi au fost folosite ca un instrument de propaganda
de catre cei care invoca patriotismul in numele nationalismului impotriva
atat a monarhiei constitutionale, cat si a fortelor democratice in
general. Publicarea unor materiale bogate despre Antonescu se datoreaza
fascinatiei pe care o exercita personalitatea acestuia asupra multor
oameni, si, desi neegale ca valoare, aceste materiale ofera o intelegere
mai ampla si mai nuantata a timpurilor si actiunilor acestuia.
Aceste dezbateri pasionate nu au sugrumat eforturi
mai ample de reinoire a istoriografiei romane, in conformitate cu
directiile luate de istoriografia universala. Tineri specialisti in
institute de cercetare si studenti in facultatile de istorie au fost
invitati sa dezvolte un interes in studiul elitelor medievale si moderne,
in timp ce sprijinul oferit de scoala istorica franceza a avut un
impact fundamental asupra pregatirii unui grup de specialisti tineri
in domeniul cercetarii istoriei sociale.
Nuclee de cercetare multidisciplinare au fost create pentru studiul
istoriei Marii Negre, au fost reluate studiile otomane, se cerceteaza
Europa Centrala si tendintele expansioniste ale puterilor Europei
Centrale spre Europa de Sud-Est, si la Cluj, un grup de cercetatori
tineri isi concentreaza atentia asupra Statelor Unite si politicii
lor externe.
Si fiind aici la Cluj îndraznesc sa fac, cum s-ar spune, cateva
observatii despre istoriografia Transilvaniei la ea acasa. La subiectul
acesta ma subscriu în intregime unei analize a distinsului si
regretatului profesor Pompiliu Teodor.
"Cercetarea istoriei Transilvaniei solicita înlaturarea
unor simplificari fara suport, spre exemplu polarizarea societatii
transilvanene, pe de o parte natiunile politice, pe de alta iobagimea
romana, procedura care a dus la o imagine deformata, si anume a natiunilor
istorice si neistorice. Cercetarea a reconstituit un diferit tablou
social transilvanean, prin relevarea unor autonomii românesti
populate de o nobilime româneasca, cu institutiile sale proprii,
participanta la intemeierea statului medieval de la sud si rasarit
de Carpati.
Dupa decenii de tratare izolata a Transilvaniei,
istoriografia contemporana trebuie sa dezvaluie acele fenomene care
reprezinta partea jucata de Transilvania in istoria europeana. Reluand
mai vechi tentative din istoriografia provinciei si facand acordul
intre abordarea istorica si conceptiile actuale ale istoriografiei
universale, reconstituirea trecutului poate capata un nou continut
capabil sa realizeze comunicarea."
Tocmai de dorinta de contact si comunicare a fost
animata politica culturala britanica privind Romania. De la inceputul
anilor 1960, cand conditiile politice in Romania au devenit mai propice
pentru initiative de stabilire de contacte culturale, Consiliul Britanic,
Foreign Office-ul si Academia Britanica continua sa fie sponsori activi
ai manifestarilor bilaterale. Printre acestea, una dintre cele mai
reusite a fost seria de colocvii romano-britanice de istorie, care
a inceput in 1975 sub auspiciile Academiei Romane si Britanice.
Scopul acestor colocvii, cel putin pentru partea britanica, a fost
de a crea posibilitatea atat pentru cercetatorii tineri ca si pentru
cei consacrati de a se familiariza cu cercetarea colegilor lor si
in acelasi timp, de a crea legaturi de prietenie, care sa ajute la
diminuarea sentimentului de izolare incercat de colegii nostri romani
in anii regimului comunist. Cel mai memorabil din aceste colocvii,
atat din punct de vedere stiintific cat si din cel personal pentru
participantii britanici a avut loc la Cluj in vara 1987, dupa sfarsitul
caruia participantii au fost adusi la Alba Iulia sa viziteze catedralele
romano-catolica si ortodoxa, si Muzeul Unirii.
Dupa 1989 am avut posibilitatea sa contribui si
eu intr-o masura mica la reevaluarea perioadei comuniste. Imboldul
puternic pentru ideea mea de a scrie o scurta istorie a comunismului
din Romania l-au constituit doua intamplari. Amandoua erau legate
de asocierea mea cu Fundatia Academiei Civice, cu care am fost invitat
sa colaborez in 1992.
|
Fosta inchisoare
de la Sighetu-Marmatiei transformata in muzeu |
