Intre 1949-1952, in Romania comunista, a avut loc in inchisoarea de
la Pitesti (considerata de unii analisti ca alcatuind “laboratoarele
diavolului”) un fenomen abominabil cunoscut sub numele de “reeducare
studenteasca”. Eseistul Virgil Ierunca l-a numit “fenomenul
Pitesti” (in cartea cu acelasi titlu).
In general (deci cu mult inainte de a fi fost adaptata de comunisti),
reeducarea tine de o pedepsire necorporala, de meliorismul rationalist
al secolului luminilor, de sentimentul de corijare dorit de justitie
care isi impune, dupa un lung razboi atroce impotriva corpului, abstinenta
si recuperare etica. Reeducarea se naste initial dintr-un fel de penalitate
platonica: nu corpul trebuie pedepsit, caci el este oricum decazut,
ci sufletul, singura materie ispititoare si demna de recuperat (adevarata
reeducare de acest tip va avea loc in aproape toate inchisorile din
Romania, inainte de marea amnistie din 1963-1964, dar mai ales la
Aiud, in cadrul “cluburilor de reeducare”).
Detinutul politic de la Pitesti infirma aceasta penitenta autoimpusa
a justitiei: el nu mai este un subiect juridic in sens clasic, ci
un cobai, iar corpul si sufletul lui nu mai sunt o investitie morala
si sociala, ci un deseu. In cadrul reeducarii de la Pitesti, supliciul
devine un spectacol dilatat al agoniei cu usile inchise. Tortura “clasica”
era cruda si rigida, dar reglata, nu dezlantuita ca in lumea moderna.
Lentoarea supliciului “clasic” depindea nu atat de agonia
corporala, cat de incercarea de salvare a sufletului penitentului.
In reeducare, scopul este mutilarea prin terfelire a sufletului, dupa
o schingiuire trupeasca atroce. Dat fiind ca anticomunismul era considerat
crimen majestatis, supliciul din reeducare era un ceremonial al unei
Puteri care simte ca ofensa orice ii scapa de sub control si care,
ca atare, cere razbunare.
Din supliciul reeducarii de la Pitesti lipseste un element clasic,
poporul, dar un auditoriu-spectator exista totusi, atata doar ca el
este alcatuit din viitoarele victime (care sunt reeducate mai intai
vizual si auditiv); blasfemiile, tortura, lipsa oricarei masuri, atmosfera
apocaliptica dau uneori senzatia de Carnaval, dar este vorba despre
un Carnaval tragic, fara trucarea sacrificiului. Daca aberatiile tortionare
erau, in general, hazardate si neregulate, reeducarea de la Pitesti
incearca omogenizarea lor, caci noua tehnologie de a schingiui ambitioneaza
sa fie extinsa nelimitat, reeducarea dorindu-se a fi o tehno-politica
a pedepsirii, in fapt o baie de sange fara monotonie disciplinara.
Atata timp cat tehnica punitiva corporala pretinde ca este terapeutica,
totul este permis fiindca totul este posibil.
Comparand fenomenul Pitesti cu alte metode de reeducare, Banu Radulescu
(in revista Memoria) arata in ce consta originalitatea malefica a
experimentului romanesc: victimele erau alese cu precadere dintre
studenti, acestia traiau in aceeasi celula cu tortionarul care, de
preferinta, trebuia sa fie cel mai bun camarad al victimei, schingiuirea
era reluata contrapunctic si dupa reeducare, iar pentru a supravietui,
fosta victima era silita sa devina calau. La randul sau, Virgil Ierunca
pune in paralel fenomenul Pitesti cu “spalarea creierului”
si cu “sinuciderea personalitatii”, procedee chinezesti
insotite de tortura fizica, dar fara ca ea sa fie infinita ca la Pitesti;
Virgil Ierunca aminteste si de “spalarea creierului” ca
mutilare exclusiv psihica sau de metoda numita “incercarea”
sau “proba”.
Comparandu-le cantitativ si expresiv, fata de reeducarea prin sange
de la Pitesti, metodele chinezesti sunt mai blande; dar blandetea
schingiurii mentale este aparenta. Initial, reeducarea a fost sustinuta
din doua puncte de vedere opuse, atat de “Cain”, cat si
de “Abel”: unul clama reeducarea prin violenta (Eugen
Turcanu), altul prin non-violenta si propaganda (Alexandru Bogdanovici,
care ar fi ajuns, poate, la o metoda apropiata de cea chinezeasca,
daca autoritatile ar fi avut rabdare; metodei sale i se mai spunea
si “autoreeducare”).
Testata la Suceava, prin non-violenta, reeducarea a esuat; reluata
amplu si machiavelic la Pitesti, atat la nivel moral (blasfemie, trivialitate),
cat mai ales fizic (tortura de uzura), reeducarea prinde radacina.
Tehnica lui Eugen Turcanu si formula sa predilecta era aceea de “a
stoarce”. Studentii au fost cei pe care s-a mizat in primul
rand, astfel ca prin reeducarea lor sa fie slabita rezistenta anticomunista.
Ei au fost triati in functie de virulenta si de gradul de periculozitate:
erau vizati studentii cu aptitudini crestine, asa-zisii studenti mistici,
clasificati dupa taria lor morala in reeducabili si “catolici”
(fanatici anticomunisti).
In opinia unei victime vinovate (categorie propusa sugestiv de Viorel
Gheorghita in Et ego Sarata-Pitesti-Gherla-Aiud), a unui reeducat
la Pitesti care depune marturie despre faptul ca a fost victima, dar
si ca a fost silit sa fie tortionar efemer, nuantarea fenomenului
Pitesti este subtila: aceea intre a fi in infern (situatie de care
au parte toti detinutii politici) si a face parte din infern (situatie
specifica doar pentru reeducati).
Chiar daca reeducatii nu au fost sfinti, ci doar oameni, ei au dovedit
slabiciune, dar nu ticalosie, explica Viorel Gheorghita, cu exceptia,
fireste, a celor care aveau vocatia de schingiuitori. Acelasi marturisitor
refuza pentru sine atat postura de victima, cat si pe aceea de vinovat,
considerandu-se a fi doar un om cu destinul sau, desi tot el este
cel care a propus categoria de victima vinovata. In ultima instanta,
insa, in opinia sa de martor atat al capitularilor prin sange de la
Pitesti, cat si al celor morale de la Aiud, comportamentul uman are
doar doua limite extreme: ticalosia lasa si eroismul sublim, intre
ele existand variate comportamente cenusii care nu trebuie blamate
atat timp cat nu ating limita de jos.
Reeducarea avea patru etape, fiecare
reprezentand cate o “bolgie” specializata. Prima, demascarea
externa, consta in obligativitatea victimei de a deconspira ceea ce
tainuise la ancheta oficiala. Tortionarul avea in aceasta etapa functia
unui duhovnic “negru”, spovedania victimei trebuind sa
fie o inventariere a unor culpe politice apte sa satisfaca auditoriul.
Cea de-a doua etapa, demascarea interna, consta in denuntarea celor
care-i facilitasera victimei viata in detentie. A treia etapa, cea
mai atroce, demascarea morala publica, era pusa sub semnul patologicului,
caci victimele trebuiau sa blasfemieze (masochist, autoflagelator
si cu o voluptate disperata) valori-tabú (precum familia sau
Dumnezeu); cea de-a treia etapa desavarseste decaderea umana, fiind
o groapa comuna in care trebuia aruncat si renegat trecutul, “haznaua
libidourilor refulate”, cum o numeste Marcel Petrisor (Fortul
13 Jilava).
Delirul lua proportii uriase, avand ca scop final desacralizarea si
vulgarizarea oricarei valori morale, umane, religioase, etc.; erau
preferate spovedaniile perverse, cei mai chinuiti fiind studentii
teologi si fiii de preoti (exista chiar o “poetica” a
supliciului, celor din urma inscenandu-li-se liturghii negre). Unii
marturisitori vad in autodemascare un spectacol de spovedanie neagra,
caci “inversandu-se modelul sacru, la capatul «confesiunii»
urma «angajamentul» de a nu mai repeta greseala si de
a faptui conform indicatiilor, intocmai ca in cazul energumenului
pregatindu-se sa-si implineasca un canon ce sa-l curateasca”
(Mihai Radulescu, Casa lacrimilor neplanse).
Cea de-a patra etapa facea trecerea de la conditia de victima la cea
de calau, proaspatul reeducat trebuind sa fie apt sa conduca demonstrativ
procesul de reeducare al celui mai bun camarad din celula, pe care
il va tortura exemplar. Referindu-se la aceasta coabitare victima-calau
in aceeasi faptura, Mihai Radulescu propune conceptul de “complex
Turcanu”.
Demascarea exterioara era dublata de cea interioara, utila pentru
statuarea noului homunculus propus de comunism –neo-omul, iar
reeducatii erau supusi pavlovian unor teste fizico-morale, fiind folositi
ca si cobai. Unii trecatori prin reeducare considera ca schingiuirile
aveau loc din “sadism abisal”, dar si din invidia tortionarilor
fata de cei care nu cedasera si a caror rezistenta ii sfida pe cei
care cedasera. Daca reeducatii prin sange de la Pitesti nu sunt totusi
niste reeducati reali, ci niste indivizi dresati (caci, desi mutanti
o vreme, marcati si obsedati de Pitesti, dupa iesirea din inchisoare,
majoritatea vor depasi trauma), daca ei nu se identifica intr-adevar
cu agresorul, ci doar mimeaza acest lucru, trecerea de la stadiul
de victima la cel de calau se face, dupa Alina Mungiu (Istoria romanilor
dupa ’89), prin ritualizarea credintei.
In cea de-a patra etapa mai ales, reeducatii se dedubleaza schizoid,
iar scindarea este descrisa ca o decorporalizare in care sufletul
este spectator, iar trupul, actor: “Parca eram dedublat. Aveam
impresia ca duhul meu statea departe si asculta cum striga trupul
meu... Aveam senzatia ca ma vad pe mine insumi de la o distanta oarecare,
apoi incet-incet cele doua fiinte s-au apropiat una de alta contopindu-se.
Incepeam sa preiau controlul asupra mea insumi.” (Octavian Voinea,
Masacrarea studentimii romane in inchisorile Pitesti, Gherla, Aiud).
Tot in timpul celei de-a patra etape, dar si dupa reeducare, apare
din partea proaspetilor reeducati deveniti reeducatori o competitie
satanica in a chinui si a spiona. Aceasta concurenta avea ca scop
legiferarea desolidarizarii si accesul intre “alesii”
lotului de schinguitori imuni la tortura. Tortura putea fi aplicata
in oricare din cele patru etape, ea nu avea limite temporale sau medicale
si era obligatorie. Costin Merisca (Tarimul gheenei) aminteste, de
pilda, cazul unui schingiuit care ajunge sa-si adore in delir calaul,
cerandu-i sa-l biciuiasca in locurile nevatamate pana atunci, pentru
a testa durerea.
Oricat de spectaculoasa ar fi fost demascarea si autodemascarea, substratul
reeducarii era tortura, doar astfel ajungandu-se ca victimele sa aiba
reflexe pavloviene. Costin Merisca enumera trei solutii posibile in
fata reeducarii: refularea, moartea si nebunia, insa doar cea dintai
depinde de vointa celui torturat. Sinuciderea era utopica, reeducarea
nu putea fi evitata, iar victimele erau silite sa supravietuiasca
doar ca sa devina calai. Disperarea victimei devenita tortionar era
dramatica; D. Bacu (Pitesti, centru de reeducare studenteasca) prezinta
cazurile unor reeducati care isi constientizau conditia de epave umane
si care, la origine, erau inocenti, dar, odata deveniti tortionari,
absolut puri ramaneau doar cei morti in timpul torturilor.
Nu zadarnic aminteste D. Bacu de persecutiile la care erau supusi
primii crestini (autorul pledeaza pentru ideea de satanizare si de
laborator antichristic la Pitesti), desi se cuvine o specificare:
daca acestia devenisera martiri pentru si prin credinta lor, murind
eroic, in cadrul fenomenului Pitesti, martiri sunt doar mortii, cei
vii, chiar daca inocenti candva, au un statut hibrid. Coborarea lor
in infern si autoterfelirea cu patos isteric, pervertirea psihologica,
le confera statutul de mutanti (caci termenul de suflete faustice
este inadecvat) si chiar de fapturi “spurcate” (termenul
ii apartine lui Marcel Petrisor).
Dilema fenomenului Pitesti consta in judecarea conditiei confuze de
victima-calau, de hibrid, culpabilitatea problematica, inocenta preschimbata
prin dresaj concret in culpa. Caci, daca nu exista o vinovatie originara,
exista una dobandita pe parcurs. Marcel Petrisor ii compara pe reeducati
cu martirii ori eroii incercati de Dumnezeu: Avram, Iov, Hristos,
Pavel (ultimul, in cazul reeducatorilor redeveniti victime); cel mai
des apare numele lui Iov, dar observatia pe care o face Marcel Petrisor
(Secretul fortului 13) este aceea ca, daca in acest caz, Diavolul
s-a atins doar de trupul lui Iov, in privinta celor care au trecut
prin experimentul de la Pitesti, Diavolul s-a atins si de sufletul
lor, pe acesta mutilandu-l mai grav.
Mihai Radulescu (Casa lacrimilor neplanse) va insista pe similaritatea
schingiuirilor din reeducare cu martiriile crestine, cu specificarea
ca martiriul reeducatilor a fost mai indelungat decat acela al sfintilor
crestini. De altfel, tot scenariul reeducarii este pus de Mihai Radulescu
in paralel cu martiriul lui Hristos, pana si in elementele sale colaterale:
astfel autoritatile penitenciare care au stiut si ingaduit tortura
intre detinuti au jucat rolul unui Pilat din Pont demonizat, care
nu aude si nu vede, nu fiindca nu poate sa faca aceasta, ci fiindca
nu vrea.
Deoarece scopul ardent al reeducarii era negatia metafizica (uciderea
lui Dumnezeu) si autonegatia umana (omul ipostaziat ca si creatie
diabolica) Mihai Radulescu recomanda studierea acestui fenomen “in
scolile teologice, ca revers al creatiei lui Dumnezeu”. In ultima
instanta, esenta fenomenului Pitesti este obtinerea unui om invers
celui initial (omul pe dos), prin instaurarea autodemolarii: “Omul,
in loc sa-l urasca pe dusmanul care l-a adus in starea aceasta de
distrugere fizica si morala, ajunge sa lupte impotriva propriei persoane.
Impotriva propriei lui existente. Se pune total in slujba adeversarului...”
(Octavian Voinea, Masacrarea studentimii romane in inchisorile Pitesti,
Gherla, Aiud).
Dumitru Gh. Bordeianu (Marturisiri din mlastina disperarii), o victima
silita sa devina calau efemer si care vede in fenomenul Pitesti o
satanizare intensa, vorbeste despre “mlastina disperarii”
in care se aflau reeducatii, despre o disperare maculata si solitara.
El este silit sa il loveasca tocmai pe cel pe care-l considera a fi
mentorul sau; il loveste confuz, incapabil sa mai gandeasca si comentariul
sau este autoculpabilizator: “Ca am lovit tare sau nu, nu mai
are nici o importanta, ci faptul ca am lovit omul care-mi era cel
mai drag si de la care am invatat atitea si atitea lucruri... Am lovit
omul pentru care eram capabil sa merg la moarte.” De altfel,
Dumitru Gh. Bordeianu nu va mai avea putere nici sa-i ceara iertare
mentorului sau, nici sa-l priveasca in ochi, iar atunci cand si el
va fi torturat, va simti ca ispaseste de fapt pentru lovitura data
celuilalt.
Autorul va reveni asupra “mlastinii
disperarii” care inseamna neputinta de a te sinucide pentru
a evita tortura continua si neputinta de a lupta barbateste cu schinguitorii;
“mlastina disperarii” mai inseamna apoi si necredinta
cu de-a sila (in liturghiile negre de Craciun sau Pasti) ori chiar
nebunia. Punctul maxim al experimentului de la Pitesti il constituie
tortura intre victime sau tortura prin noi insine, cum o numeste Dumitru
Gh. Bordeianu: tortionarii alesi dintre fostele victime torturau silit
(atunci cand nu era vorba de sadici), ca niste mecanisme stricate,
intr-un delir colectiv; au fost cazuri in care, in timp ce isi chinuia
victima, tortionarul plangea, iar victima ii cerea sa fie lovita,
astfel ca tortionarul sa nu fie schingiuit la randul sau.
Maltratat de prieteni siliti sa-l chinuie, Dumitru Gh. Bordeianu marturiseste
despre o traire exaltata si maladiva: “In loc sa traiesc ura
si razbunarea, traiam placerea si satisfactia - s'ar parea paradoxal
- ca cei care ma loveau, nu o faceau din ura, ci pentru ca erau nebuni,
constransi si torturati sa faca ceea ce faceau. In clipa aceea, i-as
fi strans in brate si le-as fi sarutat ranile si vanataile de pe corpul
lor.” Schingiuieste ca sa nu fii schingiuit, iata maxima inchisorii
moderne de la Pitesti, loc unde, nu doar nietzscheean, intre 1949-1952,
Dumnezeu murise.
Incercarea de a prelungi experimentul de la Pitesti si in alte inchisori
esueaza (desi fenomenul este testat la Gherla, mai ales, unde prinde
radacina, efemer, apoi la Canal in asa numitele “nopti ale Sfantului
Bartolomeu”, dar si in alte spatii de detentie, la Targu-Ocna,
de pilda), chiar daca, pentru a reusi, tortionarii selecteaza detinuti
batrani, mizand pe incapacitatea lor biologica de a rezista la tortura.
In 1952, reeducarea prin sange este stopata, datorita scurgerilor
de informatii, drept care lotului initial de tortionari (au fost selectati
doar cei care avusesera tangenta cu legionarii) i se insceneaza un
proces, iar Eugen Turcanu (“papusa” a reeducarii, dar
si “papusar” al demascarilor, cum il numeste un inalt
functionar al aparatului de represiune) si cativa dintre complici
sunt executati.
Din documentele privitoare la ancheta lui Turcanu si a comandamentului
sau reiese ca torturile au fost indicate si aprobate de autoritatile
comuniste (desi acestea au pretins doar ca au ingaduit reeducarea,
nu si ca au ordonat-o) si ca Turcanu insusi a fost instruit anume
pentru demascari. Declaratiile reeducatorilor anchetati sunt in mod
flagrant dirijate de anchetatori, doar astfel fiind posibila amendarea
oficiala a experimentului de la Pitesti ca fiind un prilej de antrenare
a unor spioni legionari intra si extra-penitenciari sau incercarea
de acreditare a imaginii ca reeducarea era o proba de calire a legionarilor
vizand un antrenament terorist pentru rezistenta in munti sau o trambulina
pentru infiltrarea in posturi cheie ale regimului comunist.
Cea mai paradoxala acuza de la procesul inscenat a fost aceea de a
proiecta in reeducati umbra unor kamikaze camuflati, victime care
au acceptat schingiuirea pentru a-i compromite pe calai; cum altfel
decat printr-o absurditate ar fi putut Puterea comunista din Romania
sa justifice sadismul si zelul tortionarilor!
De altfel, in timpul procesului si inaintea lui, cateva din fostele
victime de la Pitesti au parte iar de dedublare, datorita torturilor
practicate de Securitate, pentru a-i face pe martori sa joace dupa
un rol prestabilit. Dupa executarea lui Eugen Turcanu (anchetatii
din lotul reeducatilor sustin posibilitatea unui Turcanu cait inainte
de moarte) ia nastere in detentie contrareeducarea, dificila cu atat
mai mult cu cat reeducatii (victime-calai) dobandisera reflexe de
dedublare schizoida. Mai tarziu, va fi initiata a doua reeducare,
cu precadere la Aiud, o reeducare strict mentala (spre deosebire de
cea de la Pitesti), inrudita cu metodele chinezesti, urmarind compromiterea
si desolidarizarea detinutilor, in special a legionarilor, in sedinte
publice (“cluburi de reeeducare”). Ea este echivalenta
etapei propusa candva de Alexandru Bogdanovici la Suceava.
In opinia mea, insa, problema fenomenului Pitesti ramane in continuare
ambigua si deschisa interpretarilor, iar mutatia produsa de acest
experiment este una teologica, marcand, asa cum sustine D. Bacu, trecerea
de la om ca si creatie divina, la om ca divinitate creatoare infernala.
inapoi la perioada
1945-1964
descarca
versiunea integrala a textului
|
