Un dicton medieval spune ca, adesea, „dupa razboi invinsul plange iar invingatorul e ruinat”. Situatia Romaniei dupa cel de-al doilea razboi mondial ilustra pe deplin acest lucru. Incheind razboiul in tabara invingatorilor, Romania nu avea nici un motiv sa se felicite. In ciuda armistitiului incheiat in septembrie 1944 si a eforturilor uriase facute pentru infrangerea Reich-ului, Romania era considerata tara invinsa si se afla sub una din cele mai aspre regimuri de ocupatie militara din istoria sa.

Prima zona a Romaniei care s-a confruntat cu „omul nou” sovietic a fost Moldova. Ca urmare, in primavara anului 1945, aici tifosul facea ravagii si numeroase familii nu mancau decat o data la doua zile, nereusind ca de sarbatorile Pastelui sa aiba macar malai pentru o mamaliga. Armata Rosie a jefuit intinse zone ale tarii, dupa care a urmat spolierea oficiala a Romaniei prin indeplinirea prevederilor Conventiei de Armistitiu.

Pentru satisfacerea necesitatilor Armatei Rosii, Romania livrase pana la 31 mai 1945 urmatoarele cantitati de alimente: 15.357 vagoane de cereale si derivate, 10.407 vagoane de leguminoase si zarzavat, 1.885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de carne, 163 vagoane de grasimi, 124 vagoane de produse lactate, 88 vagoane de peste, 27 vagoane cu delicatese si 20 vagoane cu fructe si derivate. Pentru executarea art. 11 din Conventia de Armistitiu Romania mai livrase, in acelasi interval, 34.988 vagoane de cereale precum si 8.662 bucati vite. In afara de livrarile si restituirile facute de Romania in baza art. 10, 11 si 12 ale Conventiei de Armistitiu, cantitati importante de bunuri au fost ridicate de Armata Rosie si scoase din tara. Trupele rusesti au fost surprinse de abundenta de alimente din Romania si rapoartele trimise la Moscova descriau tara ca pe una in care curge laptele si mierea si, ca urmare, pretentiile sovietice au devenit, treptat, exorbitante. Din cauza livrarilor importante pentru intretinerea armatei sovietice si pentru indeplinirea conditiilor armistitiului, populatia civila din Romania nu mai primea paine, in iunie 1945, decat una-doua zile pe saptamana.

Prelevarilor de enorme cantitati de alimente din Romania li s-au adaugat efectele reformei agrare din martie 1945. Aceasta a produs o dezorganizare a muncilor agricole, intinse suprafete de teren ramanand necultivate. Lipsa animalelor de tractiune si a tractoarelor confiscate de rusi a ingreunat si mai mult muncile agricole. Acestor factori li s-a adaugat o severa seceta, astfel ca in vara anului 1945 se estima ca recolta de grau va fi sub 20% dintr-o recolta normala.

Dificultatile care se anuntau insurmontabile in toamna anului 1945 au putut fi depasite, totusi, prin micsorarea pretentiilor rusesti si chiar prin acordarea de catre U.R.S.S. a unui „ajutor” constand in 15.000 vagoane de porumb si 15 000 vagoane de grau, in urma vizitei lui Petru Groza la Moscova intre 4-13 septembrie. Gestul de „caritate” al Moscovei nu era motivat atat de grija fata de situatia alimentara a romanilor, cat de preocuparea pentru consolidarea pozitiei guvernului Groza, confruntat cu greva regala. Spectrul foametei a ramas cat se poate de amenintator pentru romani. In sedinta Comitetului Central al P.C.R. din 25 ianuarie 1946, reprezentantul Regionalei «Dunarea de Jos», vorbind despre situatia alimentara a zonei, mentiona: „Seceta de anul trecut a facut ca aceste judete, chiar cele excedentare altadata, prin respectarea Armistitiului, sa duca nevoie mare, in special de porumb. Covurlui este in imposibilitatea de a da paine regulat. La 10-12 zile da odata paine, din cauza lipsei de cereale”.

Venirea primaverii anului 1946 a adus in sufletele romanilor o raza de speranta socotind ca noua recolta va ameliora situatia deosebit de grea in care se afla cea mai mare parte a populatiei. Din pacate, perspectivele unei recolte promitatoare au fost anulate de una din cele mai prelungite perioade de seceta care au lovit vreodata Romania. In lunile iunie-iulie numerosi tarani, intr-o incercare disperata de a obtine o recolta cat de mica, au arat suprafetele cu cerealele arse de seceta si au insamantat din nou, folosind si ultimele rezerve de samanta. Spre disperarea populatiei, seceta a continuat cu aceeasi intensitate iar in august 1946 incep sa fie raportate primele cazuri de moarte prin infometare, mai ales in randul copiilor.

Situatia devenise atat de grava incat comunistii incep sa se preocupe de gasirea unor cai de rezolvare, cu atat mai mult cu cat alegerile programate pentru toamna lui 1946 se apropiau. In sedinta de analiza a activitatii organizatiilor de masa din 15 august 1946 a fost discutata situatia judetelor din Moldova lovita de seceta. Cele mai afectate erau judetele Iasi, Falciu si Vaslui. In aceste regiuni populatia rurala locuia in mare parte in bordeie, intinse zone erau minate si lipseau cu desavarsire alimentele. Ca urmare a acestei situatii, s-au facut propuneri de scoatere a copiilor din aceste zone si cazarea lor in camine sau la familii din regiuni neafectate de seceta, trimiterea de urgenta a unor cantitati de alimente in judetele cele mai afectate, interzicerea fabricarii chiflelor si a covrigilor precum si masuri impotriva speculantilor de vite. Acestia, profitand de lipsa de nutret pentru animale si de disperarea oamenilor infometati, cumparau vitele la preturi de nimic sau faceau troc, oferind un kilogram de grau pentru kilogramul de carne.

Transpunerea in practica a masurilor preconizate s-a facut cu multa greutate din cauza birocratiei si a haosului din tara astfel ca, spre sfarsitul lunii august 1946, situatia din zonele secetoase capata accente tot mai tragice. In 31 august a avut loc o sedinta plenara a C.C. al P.C.R. in care a fost analizata situatia. Dintr-un total de 17.000 vagoane de cereale programate a fi colectate fusesera adunate doar 5.000 de vagoane, iar in cele 14 judete lovite de seceta ajunsesera, ca ajutoare, doar 80 de vagoane, cantitate insuficienta si pentru un singur judet, asa cum era nevoit sa o recunoasca chiar Teohari Georgescu. Prefectul comunist din Tutova anunta: „Suntem luati cu asalt. Mai putem face insa un efort, putem tine oamenii inca o saptamana-doua sa se alimenteze cu verdeturi dar peste doua saptamani nu-i mai putem tine pe oameni si va puteti inchipui in starea aceasta de lucruri, in starea aceasta de spirit a unei populatii flaminde, cum poate (sic!) sa-si faca locul elementele reactionare cu propaganda lor”.

Grija pentru efectele politice ale secetei era mult mai evidenta decat grija pentru soarta oamenilor. De altfel, toate masurile luate in vederea combaterii foametei erau analizate prin prisma efectelor politice pe care le vor produce. Vasile Luca propunea „sa li se lase muncitorilor ratia de paine si in general salariatilor pana la un anumit grad iar restul, burghezilor, sa li se reduca ratia de paine la 100 de grame pentru ca ei au mai multe posibilitati si risipesc”, neuitand sa adauge: „desigur, toate acestea trebuie legate cu alegerile: iata democratia ce face si iata reactiunea ce a facut in situatii grele. Reactiunea i-a impuscat gramada pe flamanzi si democratia ii ajuta”. Teohari Georgescu intrevedea si el avantajele ce se pot obtine din situatia de criza alimentara: „Trebuie sa vedem, tovarasi, ca prin ajutorarea acestor regiuni, prin dezvoltarea spiritului de solidaritate a intregului nostru popor pentru ajutarea celor loviti, vom putea in preajma alegerilor sa creem o atmosfera de incredere in regim, in guvern”. La propunerea facuta de un membru al C.C. de a folosi rechizitiile cu forta, apeland la jandarmi, Miron Constantinescu i-a replicat sec: „Dupa alegeri”. Cu repercusiuni politice se dovedeau a fi si unele masuri luate impotriva speculantilor. Filiala din Tg. Neamt a P.C.R. era subventionata din plin de unii afaceristi verosi iar acestia au refuzat sa mai dea bani dupa ce, in urma unor perchezitii, le-au fost confiscate importante cantitati de cereale dosite.

Lipsa alimentelor a provocat o crestere rapida a preturilor. Un kilogram de orez, care costa in iunie 4.200 de lei, ajunsese in octombrie la 20.000 lei, faina alba de la 340 lei la 7.800 lei iar grisul de la 240 lei crescuse la 7.800 lei/kg. In aceste conditii, chiar putinele cereale care ajungeau in judetele deficitare erau inaccesibile oamenilor de rand. Functionarii, cadrele didactice si taranii erau extrem de ingrijorati de cresterea preturilor. Pentru ca un taran sa-si poata cumpara o pereche de ghete trebuia sa vanda cca. 300 kg. de grau. In acelasi timp, un invatator castiga intre 60.000 si 90.000 de lei pe luna, fapt ce ii determina pe multi sa abandoneze catedrele pentru munci fizice: incarcat vagoane cu lemne sau munca in caramidarii, unde se plateau 8.500-9.000 lei/ zi, incercand astfel sa-si asigure alimentele necesare supravietuirii.

In luna septembrie 1946 devenise evident ca Romania va fi nevoita sa importe cereale pentru a putea depasi criza alimentara. Datele statistice sintetizate atat de Ministerul Agriculturii cat si de Subsecretariatul de Stat al Aprovizionarii aratau ca nu poate fi asigurata hrana populatiei decat pe sase luni incepand din iulie. Potrivit unui Buletin Informativ redactat de Sectia Economica a C.C. al P.C.R., recolta de porumb era estimata la maxim 100.000 de vagoane in vreme ce necesarul minim era calculat la 260.000 de vagoane. Recolta de floarea soarelui era de doar 5.000 vagoane fata de o recolta normala ce oferea 30.000 de vagoane. In ciuda dificultatilor prin care trecea tara, livrarile de cereale catre URSS reprezentau o preocupare esentiala pentru autoritatile romanesti. Pana la sfarsitul lunii septembrie fusesera livrate judetelor deficitare o cantitate de 21.390 tone de cereale, in vreme ce in Uniunea Sovietica fusesera expediate 26.665 tone.

La 1 septembrie a fost infiintat «Comitetul pentru Ajutorarea Regiunilor Secetoase» (C.A.R.S.) care isi propunea sa sprijine actiunile guvernului si sa intreprinda si o actiune proprie de mobilizare a cetatenilor pentru ajutorarea regiunilor amenintate de foamete. Pentru o actiune unitara, in a doua jumatate a lunii septembrie, s-a constituit o comisie interministeriala pe langa Ministerul Agriculturii si Domeniilor, sub presedintia lui Traian Savulescu, comisie avand caracter de comandament unic si care avea ca misiune identificarea mijloacelor de depasire a crizei.

Necesitatea inceperii unor tratative comerciale pentru importul unor cantitati de cereale devenea tot mai evidenta dar factorii de decizie guvernamentali inca ezitau din diverse considerente ideologice dar si de natura economica. Pana la jumatatea lunii octombrie nu se realizase decat un acord romano-bulgar pentru importul a 1.000 vagoane de grau si se acordase Companiei Mediteraneene din Bucuresti o autorizatie de import pentru 1.000 vagoane de porumb din Argentina, cu plata in franci elvetieni. Data fiind lipsa totala de devize, statul roman trebuia sa incerce sa obtina cerealele pe credit, intrucat conducerea Bancii Nationale a Romaniei ezita sa apeleze la stocul de aur.

In vreme ce conducerea tarii era prinsa in probleme de campanie electorala si de evaluare a impactului politic ce l-ar avea importul de cereale din Occident, populatia trecea prin dificultati alimentare tot mai mari. Pana in perioada alegerilor populatia a putut fi amagita de autoritatile locale ca guvernul se ingrijeste de soarta ei si ca mari transporturi de cereale se indreapta spre zonele afectate de seceta. Depasirea momentului alegerilor si apropierea rapida a iernii fara ca promisele ajutoare sa apara i-au facut pe oameni sa-si piarda increderea in promisiunile guvernamentale. In aceste conditii, o buna parte a populatiei a incetat sa mai astepte ajutorul guvernului si s-a indreptat pe cont propriu spre judetele excedentare pentru a-si procura cereale. Zonele vizate de cei plecati sa se aprovizioneze erau indeosebi Bihorul, Banatul si Oltenia. Garile din Oradea, Arad, Timisoara, Craiova, Rosiorii de Vede s-au vazut spre sfarsitul lunii noiembrie si inceputul lunii decembrie 1946 asaltate de asa zisii „traistari” - oameni veniti cu traista dupa o bruma de alimente. Acest exod in masa a ingrijorat autoritatile comuniste deoarece „de aceasta situatie au inceput sa profite membrii partidelor din opozitie care in mod fatis provoaca populatia la acte de nesupunere, manifestari rasiale in scopul de a discredita guvernul si regimul democratic”.

Situatia populatiei din Moldova devenise de nesuportat. In decembrie 1946, Inspectoratul de Jandarmi Suceava raporta ca, din cauza lipsei cerealelor, o parte din populatie se „hraneste” cu apa si sare. In judetul Dorohoi, din totalul de 45 de comune, in 39 dintre ele populatia se confrunta cu mari lipsuri. In comune precum Crasnaleuca, Cotusca, Radauti, Borzesti, Avrameni, oamenii nu mancau decat o data pe zi. Din judetul Botosani plecasera din cauza foametei 136 de familii intregi precum si numerosi capi de familie.

Legiunea de Jandarmi Bacau raporta in 30 decembrie 1946: „sunt foarte dese cazurile cand sunt vazute pe ulitele satului femei cu copii in brate plangand de foame si locuitori adunandu-se in fata primariilor si cerand sa se aduca grau si porumb ca mor de foame”. In aceeasi perioada, Legiunea de Jandarmi Falciu anunta ca taranii si-au pierdut si ultima farama de incredere in guvern si ca sunt foarte probabile miscari de revolta si devastari si avertiza ca „cu putinele forte ale Jandarmeriei si Politiei locale nu se vor putea opri masele indarjite si salbaticite de foame”. Starea de spirit era similara si in Vaslui. In numeroase comune proportia celor lipsiti complet de hrana crescuse de la 50% la 85% si, ca urmare, furturile savarsite de populatia infometata se inmultisera considerabil. Autoritatile comunicau Bucurestiului ca mortalitatea ia proportii ingrijoratoare si ca se asteapta din zi in zi la acte de nesupunere si violente.

Situatia nu era mai buna nici in judetele afectate de seceta din Muntenia. In comuna Movilita- Ilfov, 40% din populatie era in situatia de a muri de foame la inceputul lunii decembrie 1946, fiind deja inregistrate noua cazuri de moarte prin infometare. Legiunea de Jandarmi Buzau raporta ca, pana la 1 ianuarie 1947, s-au inregistrat 400 cazuri mortale din cauza foamei si mentiona ca, dupa unele informatii, numarul mortilor ar fi mai mare dar medicii prefera sa treaca in acte drept cauza a mortii frigul. Se mentiona ca in regiunile de munte, precum in comuna Basca Chiojdului, sunt locuitori care ling sare si beau apa pentru a-si prelungi zilele.

Principala grija a autoritatilor in lunile decembrie 1946 si ianuarie 1947 nu era cum sa se asigure aprovizionarea ritmica si consistenta a regiunilor infometate, ci cum sa-i impiedice pe oameni sa mai plece dupa alimente in zonele excedentare. In regiunile secetoase au fost puse la dispozitia statiilor C.F.R. garzi de jandarmi care sa impiedice imbarcarea locuitorilor in trenuri si deplasarea lor spre regiunile cu excedent de cereale. Inspectoratul de Jandarmi Galati raporta la 1 decembrie 1946 instalarea de garzi in statiile Galati, Braila, Focsani, Barlad, Tecuci, Ramnicu Sarat si Marasesti. Aceste masuri s-au dovedit ineficiente in fata populatiei disperata de foame, care a continuat sa ia cu asalt trenurile catre vestul tarii nesovaind sa atace chiar garzile. Ministerul Afacerilor Interne a fost nevoit sa emita ordinul nr. 46.300 din 17 ianuarie 1947, prin care se prevedea prezentarea obligatorie la casele de bilete C.F.R. a unui certificat de calatorie eliberat de sefii circumscriptiilor de politie din capitala, de chestori in municipii si resedinte de judet, de sefii comisariatelor in celelalte orase si de sefii posturilor de jandarmi din comunele rurale. In plus, fiecare tren personal de pe liniile de mare trafic trebuia sa fie insotit de o garda formata din 50 de jandarmi sub comanda unui ofiter. Totodata, tarifele trenurilor de calatori au fost triplate la inceputul lunii ianuarie 1947.

In acest timp situatia din Moldova devenea catastrofala. Pana in ianuarie populatia ce locuia de-a lungul Prutului se mai hranise cu ciulini de balta iar cei din apropierea padurilor mancau ghinda, dar si aceste „alimente” se terminasera. Legiunea de Jandarmi Falciu raporta in 7 ianuarie ca in comunele din zona „se vad oameni lipsiti de vlaga care abia isi mai pot duce picioarele, poticnindu-se la fiecare pas”. In comuna Hoceni mai multe familii isi astamparau foamea mancand huma, iar in comuna Duda un locuitor a fost gasit mort de foame in locuinta alaturi de o opinca pe care o mancase pe jumatate. Inspectoratul de Jandarmi Iasi anunta ca, in cazul ca nu se imbunatatesc transporturile de cereale, populatia de pe teritoriul inspectoratului risca sa moara de foame in proportie de 65-75%. Pe teritoriul judetului Vaslui populatia manca la doua-trei zile o zeama din turte de floarea-soarelui, terci de tarate si faina de ghinda.

Pe fondul acestor suferinte cumplite ale majoritatii populatiei o mana de afaceristi fara scrupule nu au ezitat sa faca avere speculand lipsurile celorlalti. Intrucat o mare parte din negustorii care se ocupau cu specula de cereale erau evrei, Jandarmeria si Politia anuntau cu ingrijorare o crestere a antisemitismului. In 13 ianuarie, Inspectoratul de Jandarmi Iasi remarca faptul ca „spiritul antisemit creste pe zi ce trece in randurile taranilor datorita faptului ca negustorii evrei au acaparat la preturi mici cereale pe care le speculeaza fara nici o teama. Printre locuitori se discuta ca evreii sunt aprovizionati cu de toate si in special cu grau si porumb datorita faptului ca la Serviciile Economice Judetene si la cele ale oraselor de resedinta majoritatea functionarilor sunt evrei”. Aparitia acestui curent antisemit a fost favorizata si de rezultatele unor razii si controale la diferiti negustori unde erau depistate mari cantitati de alimente detinute ilegal, iar ponderea evreilor in randul contravenientilor era foarte mare. Chiar Ana Pauker era acuzata de moldovenii infometati ca „i-a indus in eroare cu ocazia alegerilor si a sustras din lucrurile destinate Moldovei si le-a trimis in Palestina”.

Nu e mai putin adevarat ca nici inaltii functionari romani din Ministerul Afacerilor Externe si Ministerul Economiei Nationale nu si-au facut procese de constiinta din a face avere profitand de criza alimentara. Seful Legatiei romane din Buenos Aires, Sergiu Dimitriu, a mediat in toamna anului 1946 incheierea unui contract prin care Romania cumpara 30.000 vagoane de porumb din Argentina aranjand si un contract cu o societate de transporturi pentru a livra porumbul la Constanta. Din preturile percepute, mai mari decat cele mondiale, statul roman pierdea nu mai putin de 4.000.000 dolari iar transporturile au intarziat pana in luna mai 1947.

Situatia deosebit de grea prin care trecea o buna parte din populatia Romaniei a sensibilizat opinia publica internationala si, ca urmare, au inceput sa fie trimise transporturi masive de ajutoare constand din alimente, medicamente, haine. Crucea Rosie Americana a alocat pentru Romania un buget de 3.000.000 dolari. Diferite societati de asistenta din Elvetia, Vatican, Suedia, Irlanda, Anglia au trimis ajutoare si reprezentanti. In numeroase localitati au fost deschise cantine de catre C.A.R.S., dar intr-o maniera jalnica: cele mai multe functionau in aer liber, un cazan pus pe foc si in jurul lui oameni inghetati, goi si desculti, asteptandu-si resemnati portia care, cel mai adesea, era puternic diluata prin grija bucatarilor. Chiar si ajutoarele venite din strainatate au fost un motiv de dihonie intre Crucea Rosie Romana, care nu era controlata inca de comunisti, si C.A.R.S.-ul obedient puterii comuniste. O mare problema era distribuirea ajutoarelor trimise de „imperialistii anglo-americani”. Vasile Luca a tinut sa-i instruiasca personal in acest sens pe membrii C.A.R.S.: ”(…) trebuie sa spunem fiecarui taran ca ciocolata aceasta de acolo e una dar cand cerem grau nu ni se da, cauta sa ne infometeze si sa cumpere constiinta lui impotriva democratiei si a guvernului cu ciocolata”.

O piedica importanta in ajutorarea eficienta a regiunilor afectate a constituit-o vesnica birocratie romaneasca. Ministerul de Finante a tergiversat la nesfarsit scutirea de taxe a alimentelor cumparate de C.A.R.S. De exemplu, din suma de doua miliarde cheltuita de C.A.R.S. pentru a cumpara magiun, peste jumatate o reprezentau taxele. Si transporturile de ajutoare erau supuse taxelor si impozitelor, la fel cu orice transport comercial. Toate tarile prin care au trecut ajutoarele umanitare au dat gratuitate la transport si scutire de taxe, astfel ca la granita Romaniei acestea nu erau grevate de nici o obligatie. In schimb, Caile Ferate Romane percepeau pana la 80 milioane de lei pentru un vagon preluat de Comitetul pentru Ajutorarea Regiunilor Secetoase (C.A.R.S.) sau de Crucea Rosie din Romania.

Venirea primaverii a insemnat o oarecare usurare a situatiei alimentare. Totusi, foamea era atat de mare incat s-au semnalat cazuri in care taranii au consumat graul trimis pentru insamantari chiar daca acesta fusese stropit cu petrol. Consumul de ierburi, muguri de pomi si chiar radacini nu a reusit sa asigure necesarul de calorii pentru o populatie ce traversase o iarna cumplita, astfel ca numarul deceselor prin inanitie creste din nou in lunile aprilie si mai. In comuna Malusteni din judetul Covurlui 80% din populatie a supravietuit doar datorita scoicilor din Prut consumate fierte, fara paine sau mamaliga. In iunie 1947 situatia alimentara se mentinea destul de dificila, dupa cum reiese dintr-un raport al Legiunii de Jandarmi Bucuresti, care mentiona ca in comuna Dudesti-Cioplea o familie compusa dintr-o mama cu sase copii se hranea cu vrejuri de dovleac fierte, iar o alta familie traia doar cu coji de cartofi coapte pe foc facut in tizic.

Noua recolta a permis revenirea la o alimentatie cat de cat normala si romanii, invatati din plin cu greutatile, si-au reluat eforturile pentru a face fata despagubirilor de razboi si diferitelor servituti impuse de Moscova si de liderii comunisti de la Bucuresti.

Am incercat realizarea unei treceri in revista a cauzelor care au dus la instalarea foametei intr-o tara renumita pentru belsugul roadelor sale si am insistat asupra formelor atroce pe care le-a atins foametea mai ales in timpul iernii 1946-1947. De asemenea, am considerat utila prezentarea unora din actiunile initiate de autoritati pentru a combate foametea, actiuni destul de anemice si prost chibzuite urmand ca adancirea cercetarilor de arhiva sa ne lamureasca daca aceasta ineficienta a fost premeditata sau a fost doar rodul incapacitatii, nepasarii si lacomiei care caracteriza o buna parte din clasa conducatoare romaneasca.

Am intreprins acest demers intrucat consideram ca aspectele referitoare la perioadele de cumpana ale urgisitului secol XX trebuie tratate nu doar din punct de vedere politic si militar, ci si din punct de vedere social-economic, pentru a avea o imagine adecvata a epocii si pentru a intelege mecanismele profunde ale transformarilor de durata. Sub acest aspect credem ca numeroase evenimente ale secolului trecut trebuie reanalizate, nu in perspectiva unei rescrieri permanente a istoriei, ci pentru o reconstituire cat mai fidela a trecutului, cu luminile si umbrele sale.