Un dicton medieval spune ca, adesea, „dupa razboi invinsul
plange iar invingatorul e ruinat”. Situatia Romaniei dupa
cel de-al doilea razboi mondial ilustra pe deplin acest lucru.
Incheind razboiul in tabara invingatorilor, Romania nu avea nici
un motiv sa se felicite. In ciuda armistitiului incheiat in septembrie
1944 si a eforturilor uriase facute pentru infrangerea Reich-ului,
Romania era considerata tara invinsa si se afla sub una din cele
mai aspre regimuri de ocupatie militara din istoria sa.
Prima zona a Romaniei care s-a confruntat cu „omul nou”
sovietic a fost Moldova. Ca urmare, in primavara anului 1945,
aici tifosul facea ravagii si numeroase familii nu mancau decat
o data la doua zile, nereusind ca de sarbatorile Pastelui sa aiba
macar malai pentru o mamaliga. Armata Rosie a jefuit intinse zone
ale tarii, dupa care a urmat spolierea oficiala a Romaniei prin
indeplinirea prevederilor Conventiei de Armistitiu.
Pentru satisfacerea necesitatilor Armatei Rosii, Romania livrase
pana la 31 mai 1945 urmatoarele cantitati de alimente: 15.357
vagoane de cereale si derivate, 10.407 vagoane de leguminoase
si zarzavat, 1.885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de
carne, 163 vagoane de grasimi, 124 vagoane de produse lactate,
88 vagoane de peste, 27 vagoane cu delicatese si 20 vagoane cu
fructe si derivate. Pentru executarea art. 11 din Conventia de
Armistitiu Romania mai livrase, in acelasi interval, 34.988 vagoane
de cereale precum si 8.662 bucati vite. In afara de livrarile
si restituirile facute de Romania in baza art. 10, 11 si 12 ale
Conventiei de Armistitiu, cantitati importante de bunuri au fost
ridicate de Armata Rosie si scoase din tara. Trupele rusesti au
fost surprinse de abundenta de alimente din Romania si rapoartele
trimise la Moscova descriau tara ca pe una in care curge laptele
si mierea si, ca urmare, pretentiile sovietice au devenit, treptat,
exorbitante. Din cauza livrarilor importante pentru intretinerea
armatei sovietice si pentru indeplinirea conditiilor armistitiului,
populatia civila din Romania nu mai primea paine, in iunie 1945,
decat una-doua zile pe saptamana.
Prelevarilor de enorme cantitati de alimente din Romania li s-au
adaugat efectele reformei agrare din martie 1945. Aceasta a produs
o dezorganizare a muncilor agricole, intinse suprafete de teren
ramanand necultivate. Lipsa animalelor de tractiune si a tractoarelor
confiscate de rusi a ingreunat si mai mult muncile agricole. Acestor
factori li s-a adaugat o severa seceta, astfel ca in vara anului
1945 se estima ca recolta de grau va fi sub 20% dintr-o recolta
normala.
Dificultatile care se anuntau insurmontabile in toamna anului
1945 au putut fi depasite, totusi, prin micsorarea pretentiilor
rusesti si chiar prin acordarea de catre U.R.S.S. a unui „ajutor”
constand in 15.000 vagoane de porumb si 15 000 vagoane de grau,
in urma vizitei lui Petru Groza la Moscova intre 4-13 septembrie.
Gestul de „caritate” al Moscovei nu era motivat atat
de grija fata de situatia alimentara a romanilor, cat de preocuparea
pentru consolidarea pozitiei guvernului Groza, confruntat cu greva
regala. Spectrul foametei a ramas cat se poate de amenintator
pentru romani. In sedinta Comitetului Central al P.C.R. din 25
ianuarie 1946, reprezentantul Regionalei «Dunarea de Jos»,
vorbind despre situatia alimentara a zonei, mentiona: „Seceta
de anul trecut a facut ca aceste judete, chiar cele excedentare
altadata, prin respectarea Armistitiului, sa duca nevoie mare,
in special de porumb. Covurlui este in imposibilitatea de a da
paine regulat. La 10-12 zile da odata paine, din cauza lipsei
de cereale”.
Venirea primaverii anului 1946 a adus in sufletele romanilor o
raza de speranta socotind ca noua recolta va ameliora situatia
deosebit de grea in care se afla cea mai mare parte a populatiei.
Din pacate, perspectivele unei recolte promitatoare au fost anulate
de una din cele mai prelungite perioade de seceta care au lovit
vreodata Romania. In lunile iunie-iulie numerosi tarani, intr-o
incercare disperata de a obtine o recolta cat de mica, au arat
suprafetele cu cerealele arse de seceta si au insamantat din nou,
folosind si ultimele rezerve de samanta. Spre disperarea populatiei,
seceta a continuat cu aceeasi intensitate iar in august 1946 incep
sa fie raportate primele cazuri de moarte prin infometare, mai
ales in randul copiilor.
Situatia devenise atat de grava incat comunistii incep sa se
preocupe de gasirea unor cai de rezolvare, cu atat mai mult cu
cat alegerile programate pentru toamna lui 1946 se apropiau. In
sedinta de analiza a activitatii organizatiilor de masa din 15
august 1946 a fost discutata situatia judetelor din Moldova lovita
de seceta. Cele mai afectate erau judetele Iasi, Falciu si Vaslui.
In aceste regiuni populatia rurala locuia in mare parte in bordeie,
intinse zone erau minate si lipseau cu desavarsire alimentele.
Ca urmare a acestei situatii, s-au facut propuneri de scoatere
a copiilor din aceste zone si cazarea lor in camine sau la familii
din regiuni neafectate de seceta, trimiterea de urgenta a unor
cantitati de alimente in judetele cele mai afectate, interzicerea
fabricarii chiflelor si a covrigilor precum si masuri impotriva
speculantilor de vite. Acestia, profitand de lipsa de nutret pentru
animale si de disperarea oamenilor infometati, cumparau vitele
la preturi de nimic sau faceau troc, oferind un kilogram de grau
pentru kilogramul de carne.
Transpunerea in practica a masurilor preconizate s-a facut cu
multa greutate din cauza birocratiei si a haosului din tara astfel
ca, spre sfarsitul lunii august 1946, situatia din zonele secetoase
capata accente tot mai tragice. In 31 august a avut loc o sedinta
plenara a C.C. al P.C.R. in care a fost analizata situatia. Dintr-un
total de 17.000 vagoane de cereale programate a fi colectate fusesera
adunate doar 5.000 de vagoane, iar in cele 14 judete lovite de
seceta ajunsesera, ca ajutoare, doar 80 de vagoane, cantitate
insuficienta si pentru un singur judet, asa cum era nevoit sa
o recunoasca chiar Teohari Georgescu. Prefectul comunist din Tutova
anunta: „Suntem luati cu asalt. Mai putem face insa un efort,
putem tine oamenii inca o saptamana-doua sa se alimenteze cu verdeturi
dar peste doua saptamani nu-i mai putem tine pe oameni si va puteti
inchipui in starea aceasta de lucruri, in starea aceasta de spirit
a unei populatii flaminde, cum poate (sic!) sa-si faca locul elementele
reactionare cu propaganda lor”.
Grija pentru efectele politice ale secetei era mult mai evidenta
decat grija pentru soarta oamenilor. De altfel, toate masurile
luate in vederea combaterii foametei erau analizate prin prisma
efectelor politice pe care le vor produce. Vasile Luca propunea
„sa li se lase muncitorilor ratia de paine si in general
salariatilor pana la un anumit grad iar restul, burghezilor, sa
li se reduca ratia de paine la 100 de grame pentru ca ei au mai
multe posibilitati si risipesc”, neuitand sa adauge: „desigur,
toate acestea trebuie legate cu alegerile: iata democratia ce
face si iata reactiunea ce a facut in situatii grele. Reactiunea
i-a impuscat gramada pe flamanzi si democratia ii ajuta”.
Teohari Georgescu intrevedea si el avantajele ce se pot obtine
din situatia de criza alimentara: „Trebuie sa vedem, tovarasi,
ca prin ajutorarea acestor regiuni, prin dezvoltarea spiritului
de solidaritate a intregului nostru popor pentru ajutarea celor
loviti, vom putea in preajma alegerilor sa creem o atmosfera de
incredere in regim, in guvern”. La propunerea facuta de
un membru al C.C. de a folosi rechizitiile cu forta, apeland la
jandarmi, Miron Constantinescu i-a replicat sec: „Dupa alegeri”.
Cu repercusiuni politice se dovedeau a fi si unele masuri luate
impotriva speculantilor. Filiala din Tg. Neamt a P.C.R. era subventionata
din plin de unii afaceristi verosi iar acestia au refuzat sa mai
dea bani dupa ce, in urma unor perchezitii, le-au fost confiscate
importante cantitati de cereale dosite.
Lipsa alimentelor a provocat o crestere rapida a preturilor. Un
kilogram de orez, care costa in iunie 4.200 de lei, ajunsese in
octombrie la 20.000 lei, faina alba de la 340 lei la 7.800 lei
iar grisul de la 240 lei crescuse la 7.800 lei/kg. In aceste conditii,
chiar putinele cereale care ajungeau in judetele deficitare erau
inaccesibile oamenilor de rand. Functionarii, cadrele didactice
si taranii erau extrem de ingrijorati de cresterea preturilor.
Pentru ca un taran sa-si poata cumpara o pereche de ghete trebuia
sa vanda cca. 300 kg. de grau. In acelasi timp, un invatator castiga
intre 60.000 si 90.000 de lei pe luna, fapt ce ii determina pe
multi sa abandoneze catedrele pentru munci fizice: incarcat vagoane
cu lemne sau munca in caramidarii, unde se plateau 8.500-9.000
lei/ zi, incercand astfel sa-si asigure alimentele necesare supravietuirii.
In luna septembrie 1946 devenise evident ca Romania va fi nevoita
sa importe cereale pentru a putea depasi criza alimentara. Datele
statistice sintetizate atat de Ministerul Agriculturii cat si
de Subsecretariatul de Stat al Aprovizionarii aratau ca nu poate
fi asigurata hrana populatiei decat pe sase luni incepand din
iulie. Potrivit unui Buletin Informativ redactat de Sectia Economica
a C.C. al P.C.R., recolta de porumb era estimata la maxim 100.000
de vagoane in vreme ce necesarul minim era calculat la 260.000
de vagoane. Recolta de floarea soarelui era de doar 5.000 vagoane
fata de o recolta normala ce oferea 30.000 de vagoane. In ciuda
dificultatilor prin care trecea tara, livrarile de cereale catre
URSS reprezentau o preocupare esentiala pentru autoritatile romanesti.
Pana la sfarsitul lunii septembrie fusesera livrate judetelor
deficitare o cantitate de 21.390 tone de cereale, in vreme ce
in Uniunea Sovietica fusesera expediate 26.665 tone.
La 1 septembrie a fost infiintat «Comitetul pentru Ajutorarea
Regiunilor Secetoase» (C.A.R.S.) care isi propunea sa sprijine
actiunile guvernului si sa intreprinda si o actiune proprie de
mobilizare a cetatenilor pentru ajutorarea regiunilor amenintate
de foamete. Pentru o actiune unitara, in a doua jumatate a lunii
septembrie, s-a constituit o comisie interministeriala pe langa
Ministerul Agriculturii si Domeniilor, sub presedintia lui Traian
Savulescu, comisie avand caracter de comandament unic si care
avea ca misiune identificarea mijloacelor de depasire a crizei.
Necesitatea inceperii unor tratative comerciale pentru importul
unor cantitati de cereale devenea tot mai evidenta dar factorii
de decizie guvernamentali inca ezitau din diverse considerente
ideologice dar si de natura economica. Pana la jumatatea lunii
octombrie nu se realizase decat un acord romano-bulgar pentru
importul a 1.000 vagoane de grau si se acordase Companiei Mediteraneene
din Bucuresti o autorizatie de import pentru 1.000 vagoane de
porumb din Argentina, cu plata in franci elvetieni. Data fiind
lipsa totala de devize, statul roman trebuia sa incerce sa obtina
cerealele pe credit, intrucat conducerea Bancii Nationale a Romaniei
ezita sa apeleze la stocul de aur.
In vreme ce conducerea tarii era prinsa in probleme de campanie
electorala si de evaluare a impactului politic ce l-ar avea importul
de cereale din Occident, populatia trecea prin dificultati alimentare
tot mai mari. Pana in perioada alegerilor populatia a putut fi
amagita de autoritatile locale ca guvernul se ingrijeste de soarta
ei si ca mari transporturi de cereale se indreapta spre zonele
afectate de seceta. Depasirea momentului alegerilor si apropierea
rapida a iernii fara ca promisele ajutoare sa apara i-au facut
pe oameni sa-si piarda increderea in promisiunile guvernamentale.
In aceste conditii, o buna parte a populatiei a incetat sa mai
astepte ajutorul guvernului si s-a indreptat pe cont propriu spre
judetele excedentare pentru a-si procura cereale. Zonele vizate
de cei plecati sa se aprovizioneze erau indeosebi Bihorul, Banatul
si Oltenia. Garile din Oradea, Arad, Timisoara, Craiova, Rosiorii
de Vede s-au vazut spre sfarsitul lunii noiembrie si inceputul
lunii decembrie 1946 asaltate de asa zisii „traistari”
- oameni veniti cu traista dupa o bruma de alimente. Acest exod
in masa a ingrijorat autoritatile comuniste deoarece „de
aceasta situatie au inceput sa profite membrii partidelor din
opozitie care in mod fatis provoaca populatia la acte de nesupunere,
manifestari rasiale in scopul de a discredita guvernul si regimul
democratic”.
Situatia populatiei din Moldova devenise de nesuportat. In decembrie
1946, Inspectoratul de Jandarmi Suceava raporta ca, din cauza
lipsei cerealelor, o parte din populatie se „hraneste”
cu apa si sare. In judetul Dorohoi, din totalul de 45 de comune,
in 39 dintre ele populatia se confrunta cu mari lipsuri. In comune
precum Crasnaleuca, Cotusca, Radauti, Borzesti, Avrameni, oamenii
nu mancau decat o data pe zi. Din judetul Botosani plecasera din
cauza foametei 136 de familii intregi precum si numerosi capi
de familie.
Legiunea de Jandarmi Bacau raporta in 30 decembrie 1946: „sunt
foarte dese cazurile cand sunt vazute pe ulitele satului femei
cu copii in brate plangand de foame si locuitori adunandu-se in
fata primariilor si cerand sa se aduca grau si porumb ca mor de
foame”. In aceeasi perioada, Legiunea de Jandarmi Falciu
anunta ca taranii si-au pierdut si ultima farama de incredere
in guvern si ca sunt foarte probabile miscari de revolta si devastari
si avertiza ca „cu putinele forte ale Jandarmeriei si Politiei
locale nu se vor putea opri masele indarjite si salbaticite de
foame”. Starea de spirit era similara si in Vaslui. In numeroase
comune proportia celor lipsiti complet de hrana crescuse de la
50% la 85% si, ca urmare, furturile savarsite de populatia infometata
se inmultisera considerabil. Autoritatile comunicau Bucurestiului
ca mortalitatea ia proportii ingrijoratoare si ca se asteapta
din zi in zi la acte de nesupunere si violente.
Situatia nu era mai buna nici in judetele afectate de seceta din
Muntenia. In comuna Movilita- Ilfov, 40% din populatie era in
situatia de a muri de foame la inceputul lunii decembrie 1946,
fiind deja inregistrate noua cazuri de moarte prin infometare.
Legiunea de Jandarmi Buzau raporta ca, pana la 1 ianuarie 1947,
s-au inregistrat 400 cazuri mortale din cauza foamei si mentiona
ca, dupa unele informatii, numarul mortilor ar fi mai mare dar
medicii prefera sa treaca in acte drept cauza a mortii frigul.
Se mentiona ca in regiunile de munte, precum in comuna Basca Chiojdului,
sunt locuitori care ling sare si beau apa pentru a-si prelungi
zilele.
Principala grija a autoritatilor in lunile decembrie 1946 si ianuarie
1947 nu era cum sa se asigure aprovizionarea ritmica si consistenta
a regiunilor infometate, ci cum sa-i impiedice pe oameni sa mai
plece dupa alimente in zonele excedentare. In regiunile secetoase
au fost puse la dispozitia statiilor C.F.R. garzi de jandarmi
care sa impiedice imbarcarea locuitorilor in trenuri si deplasarea
lor spre regiunile cu excedent de cereale. Inspectoratul de Jandarmi
Galati raporta la 1 decembrie 1946 instalarea de garzi in statiile
Galati, Braila, Focsani, Barlad, Tecuci, Ramnicu Sarat si Marasesti.
Aceste masuri s-au dovedit ineficiente in fata populatiei disperata
de foame, care a continuat sa ia cu asalt trenurile catre vestul
tarii nesovaind sa atace chiar garzile. Ministerul Afacerilor
Interne a fost nevoit sa emita ordinul nr. 46.300 din 17 ianuarie
1947, prin care se prevedea prezentarea obligatorie la casele
de bilete C.F.R. a unui certificat de calatorie eliberat de sefii
circumscriptiilor de politie din capitala, de chestori in municipii
si resedinte de judet, de sefii comisariatelor in celelalte orase
si de sefii posturilor de jandarmi din comunele rurale. In plus,
fiecare tren personal de pe liniile de mare trafic trebuia sa
fie insotit de o garda formata din 50 de jandarmi sub comanda
unui ofiter. Totodata, tarifele trenurilor de calatori au fost
triplate la inceputul lunii ianuarie 1947.
In acest timp situatia din Moldova devenea catastrofala. Pana
in ianuarie populatia ce locuia de-a lungul Prutului se mai hranise
cu ciulini de balta iar cei din apropierea padurilor mancau ghinda,
dar si aceste „alimente” se terminasera. Legiunea
de Jandarmi Falciu raporta in 7 ianuarie ca in comunele din zona
„se vad oameni lipsiti de vlaga care abia isi mai pot duce
picioarele, poticnindu-se la fiecare pas”. In comuna Hoceni
mai multe familii isi astamparau foamea mancand huma, iar in comuna
Duda un locuitor a fost gasit mort de foame in locuinta alaturi
de o opinca pe care o mancase pe jumatate. Inspectoratul de Jandarmi
Iasi anunta ca, in cazul ca nu se imbunatatesc transporturile
de cereale, populatia de pe teritoriul inspectoratului risca sa
moara de foame in proportie de 65-75%. Pe teritoriul judetului
Vaslui populatia manca la doua-trei zile o zeama din turte de
floarea-soarelui, terci de tarate si faina de ghinda.
Pe fondul acestor suferinte cumplite ale majoritatii populatiei
o mana de afaceristi fara scrupule nu au ezitat sa faca avere
speculand lipsurile celorlalti. Intrucat o mare parte din negustorii
care se ocupau cu specula de cereale erau evrei, Jandarmeria si
Politia anuntau cu ingrijorare o crestere a antisemitismului.
In 13 ianuarie, Inspectoratul de Jandarmi Iasi remarca faptul
ca „spiritul antisemit creste pe zi ce trece in randurile
taranilor datorita faptului ca negustorii evrei au acaparat la
preturi mici cereale pe care le speculeaza fara nici o teama.
Printre locuitori se discuta ca evreii sunt aprovizionati cu de
toate si in special cu grau si porumb datorita faptului ca la
Serviciile Economice Judetene si la cele ale oraselor de resedinta
majoritatea functionarilor sunt evrei”. Aparitia acestui
curent antisemit a fost favorizata si de rezultatele unor razii
si controale la diferiti negustori unde erau depistate mari cantitati
de alimente detinute ilegal, iar ponderea evreilor in randul contravenientilor
era foarte mare. Chiar Ana Pauker era acuzata de moldovenii infometati
ca „i-a indus in eroare cu ocazia alegerilor si a sustras
din lucrurile destinate Moldovei si le-a trimis in Palestina”.
Nu e mai putin adevarat ca nici inaltii functionari romani din
Ministerul Afacerilor Externe si Ministerul Economiei Nationale
nu si-au facut procese de constiinta din a face avere profitand
de criza alimentara. Seful Legatiei romane din Buenos Aires, Sergiu
Dimitriu, a mediat in toamna anului 1946 incheierea unui contract
prin care Romania cumpara 30.000 vagoane de porumb din Argentina
aranjand si un contract cu o societate de transporturi pentru
a livra porumbul la Constanta. Din preturile percepute, mai mari
decat cele mondiale, statul roman pierdea nu mai putin de 4.000.000
dolari iar transporturile au intarziat pana in luna mai 1947.
Situatia deosebit de grea prin care trecea o buna parte din populatia
Romaniei a sensibilizat opinia publica internationala si, ca urmare,
au inceput sa fie trimise transporturi masive de ajutoare constand
din alimente, medicamente, haine. Crucea Rosie Americana a alocat
pentru Romania un buget de 3.000.000 dolari. Diferite societati
de asistenta din Elvetia, Vatican, Suedia, Irlanda, Anglia au
trimis ajutoare si reprezentanti. In numeroase localitati au fost
deschise cantine de catre C.A.R.S., dar intr-o maniera jalnica:
cele mai multe functionau in aer liber, un cazan pus pe foc si
in jurul lui oameni inghetati, goi si desculti, asteptandu-si
resemnati portia care, cel mai adesea, era puternic diluata prin
grija bucatarilor. Chiar si ajutoarele venite din strainatate
au fost un motiv de dihonie intre Crucea Rosie Romana, care nu
era controlata inca de comunisti, si C.A.R.S.-ul obedient puterii
comuniste. O mare problema era distribuirea ajutoarelor trimise
de „imperialistii anglo-americani”. Vasile Luca a
tinut sa-i instruiasca personal in acest sens pe membrii C.A.R.S.:
”(…) trebuie sa spunem fiecarui taran ca ciocolata
aceasta de acolo e una dar cand cerem grau nu ni se da, cauta
sa ne infometeze si sa cumpere constiinta lui impotriva democratiei
si a guvernului cu ciocolata”.
O piedica importanta in ajutorarea eficienta a regiunilor afectate
a constituit-o vesnica birocratie romaneasca. Ministerul de Finante
a tergiversat la nesfarsit scutirea de taxe a alimentelor cumparate
de C.A.R.S. De exemplu, din suma de doua miliarde cheltuita de
C.A.R.S. pentru a cumpara magiun, peste jumatate o reprezentau
taxele. Si transporturile de ajutoare erau supuse taxelor si impozitelor,
la fel cu orice transport comercial. Toate tarile prin care au
trecut ajutoarele umanitare au dat gratuitate la transport si
scutire de taxe, astfel ca la granita Romaniei acestea nu erau
grevate de nici o obligatie. In schimb, Caile Ferate Romane percepeau
pana la 80 milioane de lei pentru un vagon preluat de Comitetul
pentru Ajutorarea Regiunilor Secetoase (C.A.R.S.) sau de Crucea
Rosie din Romania.
Venirea primaverii a insemnat o oarecare usurare a situatiei alimentare.
Totusi, foamea era atat de mare incat s-au semnalat cazuri in
care taranii au consumat graul trimis pentru insamantari chiar
daca acesta fusese stropit cu petrol. Consumul de ierburi, muguri
de pomi si chiar radacini nu a reusit sa asigure necesarul de
calorii pentru o populatie ce traversase o iarna cumplita, astfel
ca numarul deceselor prin inanitie creste din nou in lunile aprilie
si mai. In comuna Malusteni din judetul Covurlui 80% din populatie
a supravietuit doar datorita scoicilor din Prut consumate fierte,
fara paine sau mamaliga. In iunie 1947 situatia alimentara se
mentinea destul de dificila, dupa cum reiese dintr-un raport al
Legiunii de Jandarmi Bucuresti, care mentiona ca in comuna Dudesti-Cioplea
o familie compusa dintr-o mama cu sase copii se hranea cu vrejuri
de dovleac fierte, iar o alta familie traia doar cu coji de cartofi
coapte pe foc facut in tizic.
Noua recolta a permis revenirea la o alimentatie cat de cat normala
si romanii, invatati din plin cu greutatile, si-au reluat eforturile
pentru a face fata despagubirilor de razboi si diferitelor servituti
impuse de Moscova si de liderii comunisti de la Bucuresti.
Am incercat realizarea unei treceri in revista a cauzelor care
au dus la instalarea foametei intr-o tara renumita pentru belsugul
roadelor sale si am insistat asupra formelor atroce pe care le-a
atins foametea mai ales in timpul iernii 1946-1947. De asemenea,
am considerat utila prezentarea unora din actiunile initiate de
autoritati pentru a combate foametea, actiuni destul de anemice
si prost chibzuite urmand ca adancirea cercetarilor de arhiva
sa ne lamureasca daca aceasta ineficienta a fost premeditata sau
a fost doar rodul incapacitatii, nepasarii si lacomiei care caracteriza
o buna parte din clasa conducatoare romaneasca.
Am intreprins acest demers intrucat consideram ca aspectele referitoare
la perioadele de cumpana ale urgisitului secol XX trebuie tratate
nu doar din punct de vedere politic si militar, ci si din punct
de vedere social-economic, pentru a avea o imagine adecvata a
epocii si pentru a intelege mecanismele profunde ale transformarilor
de durata. Sub acest aspect credem ca numeroase evenimente ale
secolului trecut trebuie reanalizate, nu in perspectiva unei rescrieri
permanente a istoriei, ci pentru o reconstituire cat mai fidela
a trecutului, cu luminile si umbrele sale.
|