„Despre acea lume trebuie scris in asa fel incat sa ti se opreasca
bataile inimii si parul sa ti se ridice maciuca in cap. A scrie despre
ea nepasator, obisnuit, a scrie fara ca scrisul sa zguduie [...] n-ar
fi doar stupid si desert, ci ar fi josnic si iresponsabil”,
considera Boris Pasternak una din conditiile esentiale impuse marturiilor
concentrationare.
In prefata sa, la Povestea Elizabetei Rizea din Nucsoara, Gabriel
Liiceanu combate aceasta idee, motivand ca „pentru cei care
au ramas in viata si raman sa vorbeasca, spusa lor, care se naste
din relatarea traita a unei suferinte de nemasurat ne este suficienta
pentru a ne opri bataile inimii. De ce ar mai fi nevoie in acest caz
de mijloacele geniului povestitor?”
Patru experiente de detentie transpuse in patru
marturii impresionante – Lena Constante (Evadarea tacuta), Adriana
Georgescu (La inceput a fost sfarsitul), Anita Nandris-Cudla (20 de
ani in Siberia) si Elizabeta Rizea (Povestea Elizabetei Rizea din
Nucsoara). Subiectivitatea si sinceritatea absoluta impun aici, inainte
de toate, stilul relatarii, iar spiritul narativ de a carui necesitate
vorbea B. Pasternak socheaza prin realitatea exprimata, sustinand
teoria intelectualului roman. Complet diferite – atat la nivelul
experientei de detentie cat si la cel al recompunerii ei in carte
– cele patru testimonii pastreaza insa, in mod surprinzator,
puncte comune ale perspectivei in fata abuzurilor comuniste.
Stilul si structura celor patru marturii difera
in functie de contextul si apoi, de experienta detinutelor. In cazul
Elizabetei Rizea avem o relatare fragmentata, aproape incoerenta,
in care domina sentimentele puternice, de ura si revolta, nedomolite
de trecerea anilor. Marturia Anitei este cronologica si narativa,
organica, unitara. Suferinta ei este exprimata prin faptele petrecute,
in tacere. Cartea Adrianei Georgescu incearca o structura jurnalistica,
de reportaj, iar cea a Lenei Constante o inclinatie literara.
Valoarea literara transpare in mod evident si in celalalte marturii,
dar ea este implicita, iar in cazul Anitei sau al Elizabetei Rizea,
intr-un anumit fel inconstienta. Si aici, insa, exista anumite diferente
de stil: 20 de ani in Siberia este o carte organica, scrisa chiar
de Anita, pe cand Povestea Elizabetei Rizea este o marturie inregistrata
si redata apoi prin transcriere de alti doi autori. Oralitatea este
dominanta in cele doua marturii, dar daca la taranca din Bucovina
ea are o structura clara si perfect coerenta, pentru cea din Nucsoara
vine ca o revolta reprimata prea mult timp, ca un urlet, dupa cum
spune ea, deci fragmentara si lipsita de un fir narativ care sa o
conduca.
Linia principala pe care merge marturia ei este revolta puternica,
suferinta pe care nu a uitat-o inca, si pe care timpul nu a putut
sa o domoleasca. Adriana Georgescu incearca o marturie cat mai fidela
a evenimentelor petrecute in primii ani ai regimului comunist. Cartea
este scrisa in Franta tocmai pentru a avertiza lumea occidentala asupra
evenimentelor din Romania. De aceea stilul cartii este acela al unui
reportaj, punctat de documente (fragmente din ziare, declaratii, documente,
marturii din timpul procesului), date, evenimente si nume importante
ale acelei perioade.
Caderea cabinetului Radescu, guvernul Groza, abdicarea regelui Mihai,
scoaterea din legalitate a partidelor politice traditionale –
sunt repere importante in cartea Adrianei Georgescu, descrise in detaliu,
tocmai pentru a semnala pericolele din tara. Subiectivismul este transparent
prin starile cu care intampina experientele de detentie: frica, ura,
neintelegerea, disperarea, depresia, sarcasmul. Acesta este, de altfel,
punctul comun cu marturia Lenei Constante. Si in Evadarea tacuta autoarea
lasa o amprenta definitiva asupra marturiei. Stilul intelectualei
este puternic literar, decisiv, in ciuda varstei (81 de ani) la care
Lena isi marturiseste experienta detentiei.
La un prim nivel de analiza, contextul si trecutul
fiecareia dintre cele patru femei, au avut o relevanta covarsitoare
in modalitatea de a reactiona in universul concentrantionar. Lena
Constante provine dintr-o familie de intelectuali si este de profesie
pictor. Condamnarea ei vine in urma procesului Patrascanu, unde este
adusa ca martora. Adriana Georgescu a fost arestata atat sub regimul
lui Antonescu, cat si sub cel comunist. Dupa ce a terminat Facultatea
de Drept, ea a lucrat in Cabinetul generalului Radescu.
Anita Nandris-Cudlea si Elizabeta Rizea ar putea avea, la acest prim
nivel, o trasatura comuna. Amandoua sunt femei casatorite, de la sat,
iar aceasta apartenenta a lumii rurale se reflecta in mod constant
asupra marturiei lor. Experientele si cartile celor doua taranci sunt,
insa, complet diferite. Anita este deportata in Siberia, pentru 20
de ani, cu cei trei copii, iar Elizabeta Rizea suporta teroarea anchetelor
si a inchisorilor din Romania.
Astfel, contextul de dinaintea arestului este complet diferit pentru
cele patru detinute: o intelectuala rasata, casatorita, o jurnalista
tanara, membra a organizatiilor ce reactionau impotriva partidului
comunist (numit atunci Partidul Muncitoresc Roman – PMR), o
taranca din Nucsoara – intermediar ce-i ajuta pe luptatorii
din munti si o taranca din Bucovina, mama a trei baieti, deportata
in Siberia. In functie de aceste diferente, stilul marturiei, perspectiva
asupra detentiei si asupra anchetatorilor, suferinta, mizeria, si
intr-un final, forma de salvare, se reflecta ca patru experiente distincte,
in fata aceluiasi regim – comunismul.
Un punct comun al viziunii lor se face remarcat
chiar de la inceput, in momentul arestului - perioada de aparitie
a primelor semne ce prevesteau abuzurile de mai tarziu ale comunismului.
Neintelegerea si revolta sunt sentimente comune celor patru femei,
indiferent de statul lor social, cultura sau varsta. Daca pentru Lena
Constante neintelegerea se manifesta mai mult in forma incapacitatii
de a accepta regimul, avand la baza o constiinta acuta a acestuia,
la Adriana Georgescu revolta domina si ia locul neintelegerii, dintr-un
avant tineresc si aproape naiv-idealist.
Structura acesti tinere revolutionare nu poate accepta actiunile si
evenimentele care se petrec in tara, iar bunul simt si o anumita lege
organica, a firescului, se opune violent in fata abuzurilor. „Totul
e sa rezistam pana la plecarea trupelor rusesti – scrie ea.
Pe urma, cosmarul asta o sa ia sfarsit intr-o singura noapte.”
Cosmarul defineste clar incapacitatea Adrianei de a intelege noul
regim ca pe o posibila realitate.
 |
Elisabeta Rizea |
Povestea Elizabetei Rizea se constituie si revine constant in momentul
arestarii. Pentru ea, comunismul a insemnat mai intai deposedarea
de pamant si de toate lucrurile pe care le stransese cu sotul ei,
in gospodarie. De aceea, reactia este violenta, neintelegerea acuta
si revolta evidenta, fatisa. „Trei zile daca mai traiesc, dar
vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea”.
Anormalul care definea regimul comunist este un prim punct comun in
viziunea celor patru detinute. Spre deosebire de aceste trei femei,
Anita Nandris-Cudla accepta abuzul arestului si al deportarii in tacere.
In ciuda acestui fapt, neintelegerea este exprimata de ea, in mod
dureros. Cei trei baieti constituie punctul central din marturia ei,
pentru ca scopul Anitei nu este acela de a se salva sau de a gasi
o modalitate de evadare interioara, ci de supravietuire. Gandul pentru
mama lasata acasa si pentru copii, ii domina toate celelalte suferinte.
Abuzurile noului regim se manifesta prin loviturile pe care le-au
avut de indurat cei apropiati ei.
Perspectiva ei asupra acestui regim si a universului concentrationar
este una cu origini In credinta populara: „o lume blestemata,
unde nu se aud cocosii.” Comunismul este vazut de cele patru
femei ca un univers iesind din uman, din lege sau din firesc. Lumea
blestemata a Anitei devine lumea fara lege si fara Dumenezeu din Evadarea
tacuta, tirania absurda si inumana din La inceput a fost sfarsitul,
sau regimul impus de acei oameni care, in revolta Elizabetei Rizea,
„nu sunt romani” si ar trebui chinuiti de Dumnezeu. „E
absurd, toate astea sunt absurde”, urmareste ca un leitmotiv
replica Adrianei Georgescu, parcursul intregii marturii.
Modul in care cele patru femei suporta tortura anchetelor
si conditiile din detentie, constituie, iar, puncte distincte in experienta,
dar o viziune apropiata in relatare. Lena Constante este inchisa opt
ani, singura in celula. Acest fapt constituie un centru al torturii,
la care se adauga, apoi, modalitatile si instrumentele comuniste obisnuite.
Tortura din Evadarea tacuta este timpul, pe care Lena Constante reuseste
sa si-l integreze, sa-l umple, sa-l reconverteasca.
Se vorbeste chiar de o viziune kafkiana a timpului: numararea secundelor,
grija de a-si umple fiecare ora din zi – acestea fiind preocuparile
specifice de detentie. Si tocmai prin singuratatea absoluta ea reuseste
acea evadare interioara, prin acordarea timpului la ritmurile launtrice.
Tortura timpului este supralicitata de cei trei F ai groazei: foamea,
frigul si frica. „Imi e ingrozitor de frica. Simt o frica de
moarte. Imi este frica de amenintarile lor. Imi este frica sa ma opresc.
Imi este frica”. Acestia sunt prezenti, de altfel, in toate
cele patru marturii, fiind elementele caracteristice detentiei comuniste.
Adriana Georgescu recompune durerea, prin stari de context: „vedeam
cercuri galbene, albastre”, „radeam” etc.
Experienta ei explica aceasta diminuare a starilor in fata faptelor.
Spre deosebire de ea, Lena Constante descrie amanuntit atat starile
de frica, de deprimare si de tortura cat si degradarea fizica a femeilor
in inchisoarea comunista. Bubele, mizeria, mirosul – elemente
socante, violente, dar pe atat de reale in Evadarea tacuta. Elizabeta
Rizea trece si ea prin bataile anchetatorilor si le descrie in amanunt.
Amintirea clara, distincta, a celor care au torturat-o ii mareste
durerea din prezentul marturiei, revolta si ura.
La Anita Nandris-Cudla, frigul si foamea capata accente dramatice,
datorita locului de detentie, Siberia, si a celor trei copii, care
primeau portii infime de mancare, pentru ca nu munceau. Foamea si
frigul lor reprezentau pentru Anita adevaratele torturi ale detentiei.
Frica, insa, nu a constituit un element cheie al experientei. Prezenta,
In mod evident, mai ales la Inceput, fata de cei care ii supravegheau,
ea se diminueaza pe parcurs. La un moment dat, Anita chiar scrie „supravietuitorii
au inteles ca si noi eram tot oameni”.
Pentru celelalte detinute, reprezentantii regimului sunt descrisi
cu ura si revolta. Iesiti din sfera umanului, gardienii sunt portretizati
in linii caricaturale, ingrosate de frica si de scarba, in functie
de caracteristicile animalelor. „A-si impune adevarul ii devenise
idee fixa. Pentru acest dement nu exista lege, pentru ca legea era
el. Tot el era si dreptatea si razbunarea. El era Dumnezeu”,
scrie Lena Constante. Cu toate astea, ea clasifica gardienii si anchetatorii,
cu onestitate, obiectiv. Adriana Georgescu isi descrie tortionarii,
In linii scurte, abrupte, caricaturale: „un botisor ascutit,
ca de sobolan” sau „Petru Groza are un cap patrat. Seamana
cu un taran imbracat oraseneste.” Reactia in fata lor este una
singura: „Imi vine sa-l lovesc, sa ma lovesc, sa lovesc pe toata
lumea.”. Alaturi de aceasta revolta, sarcasmul continuu, dus
dincolo de limita.
Rasul ii insoteste Adrianei Georgescu cele mai dramatice momente in
inchisoare: „Scuipatul lui curge de pe umar pe spinare. Izbucnesc
in ras. De ce rad si nu plang? Rad, rad cu lacrimi, nu ma pot opri.
Rasul meu continua prin toate coridoarele prin care trecem.”
Statutul resemnat si forta Anitei nu lasa locul
unor astfel de aprecieri. Mai ales ca salvarea, daca se poate numi
astfel, in cazul tarancii din Bucovina a venit printr-o deprindere
organica cu contextul in care a fost nevoita sa traiasca si la care
sa se adapteze. „Ne-au fost deprins cu viata aceea, caci daca
nu puteai sa faci nici o schimbare, trebuia sa spui ca asa e bine”,
scrie Anita dupa ani buni de foame si de frig. „Aceasta dragoste
si iubire de familie mi-a dat putere in toate greutatile si am putut
rezista si mi-am salvat viata”.
Elizabeta reuseste sa reziste in inchisoare tot printr-o capacitate
extraordinara de adaptare. Ea face munca doamnelor, ajutandu-le, neincetand
sa spere ca va fi eliberata. La iesirea din inchisoare, durerea si
revolta persista in mod acut, o data cu lipsa pamantului si a lucrurilor
pentru care muncise. Ura si suferintele detentiei, o fac sa spuna
in 1990, la multi ani dupa ce a fost eliberata, ca Dumenezeu este
in masura sa judece, sa condamne sau sa ierte, pentru ca in ea nu
exista nu exista loc decat pentru revolta. „Sa poti sa ierti
comunistii? Romani nu sunt doamna, fir-ar ai nu stiu cui, romani nu
sunt! [...] Sa nu moara pana n-o sta unde m-au tinut pe mine si sa
nu... Sa-i chinuie Dumnezeu, nu sa-i chinui io, cum m-au chinuit ei
pe mine.” Lena Constante rezista si se salveaza chiar prin ceea
ce ar fi trebuit sa constituie tortura principala: timpul si singuratatea.
„Am trait aici 157 852 800 de secunde de singuratate si frica.”
Intelectuala rasata, ea reuseste sa-si converteasca timpul, aducand
in prezentul detentiei, in mod constant, amintirile trecutului, cartile
citite, lucrurile frumoase vazute, imaginarea unor scene de teatru,
a cartilor si a poeziilor. Timpul este convertit prin placerea estetica.
O placere autentica, credibila, care razbate in toata cartea si reuseste
sa-i convinga cititorul. Spre deosebire de cele trei femei, Adriana
Georgescu nu reuseste o astfel de salvare interioara. Rezistenta ei
in fata regimului este puternica si continua.
Idealismul si credinta ca lucrurile se vor schimba ii da puterea sa
lupte, sa nu dezvaluie nici o informatie, sa se revolte. „Stiu
ca n-au decat sa ma bata, sa ma tortureze, sa ne suprime chiar, dar
nu vor reusi niciodata sa ne degradeze spiritul.” Constiinta
starii de fapt care cuprinde Romania, abdicarea regelui Mihai, ii
slabeste puterea. Deprimarea si plansul iau locul sarcasmului in ultimele
pagini ale cartii. Evadarea din inchisoare, cu ajutorul prietenilor
din organizatie, ii aduce posibilitatea de intremare, dar nu salvarea.
De altfel, aceste stari de depresie o urmaresc mult timp dupa ce a
reuseste sa iasa din tara si sa locuiasca in Franta. Ea scrie: „sunt
complet golita, sentimentele violente nu au venit la intalnirea data
de evenimente.”
Cele patru experiente distincte
reusesc in ansamblu o perspectiva unitara asupra aparitiei regimului
comunist in Romania si in Bucovina rapita de URSS, abuzurile care
au avut loc la inceput, teroarea si frica, stapanind apoi tara. Patru
marturii diferite ca stil si viziune, in ciuda punctelor comune, dar
credibile, cu o valoare autentica, atat ca dovada a istoriei, cat
si ca valabilitate literara.