George Enache
Adrian Nicolae Petcu

Biserica Ortodoxa Romana si Securitatea

In introducerea la editia romana a cartii sale Religie si nationalism, Olivier Gillet sublinia importanta deschiderii arhivelor Securitatii pentru istoria Bisericii Ortodoxe Romane, dupa 1945, constient fiind ca numai documentele oficiale sunt insuficiente.

Intr-adevar utilizarea numai a literaturii oficiale (legi, decrete, periodice ale Bisericii) nu ofera decat o imagine incompleta a actiunii Bisericii si a preotilor ortodocsi in cei 50 de ani de comunism. Este bine cunoscut faptul cat de putin reale sunt afirmatiile din aceste documente, care ascund cu consecventa conflictele cronice ale epocii. Spre exemplu unirea Bisericii Greco-Catolice din 1948 a avut cu totul alte conotatii si semnificatii decat cele prezentate de propaganda. Distanta este uriasa si de aceea exercitiul hermeneutic trebuie sa fie extrem de atent.

Cartea lui Gillet contureaza o imagine sumbra a Bisericii Ortodoxe Romane, cea de colaboratoare fidela a regimului comunist, asistand nici mai mult nici mai putin la o comunizare a acesteia. El incearca sa demonstreze, dincolo de colaborationismul individual al unor ierarhi, o slabiciune structurala a Bisericii Ortodoxe, incapabila de transformari si de promovarea valorilor democratice.

Dosarele Securitatii aduc o perspectiva noua asupra acestui aspect. Ele confirma anumite aspecte afirmate de Gillet, pe altele insa le contrazice. Intr-o asemenea problema delicata, in care exista si ingerinte politice si conflicte vechi interreligioase, credem ca se poate trage o concluzie numai printr-o cercetare exhaustiva a documentelor privitoare la aceasta chestiune. De asemenea, trebuie stabilite faptele si adevarata lor dimensiune, pe baza unor serii convingatoare de documente, si nu pe baza unei simple informatii gasite intr-un colt de pagina.

Restrangandu-ne strict la activitatea Securitatii asupra Bisericii Ortodoxe Romane, remarcam ca s-au intreprins permanent, cu toate mijloacele posibile (agentura, filaj, tehnica operativa) presiuni asupra principalelor institutii ale Bisericii. Nu le-am consultat, dar sunt mentionate clar in alte parti: dosarele de obiectiv Patriarhia Romana, Institutele Teologice din Bucuresti si Sibiu, dosare de manastiri (Viforata). Acestea exista in mod cert si firesc este ca toate institutiile bisericesti sa fi constituit obiective de urmarire ale fostei Securitatii.

Numeroase alte cazuri de urmarire al preotilor apar in diferite dosare ce privesc diferite miscari de rezistenta armata, in dosarele referitoare la colectivizare, in cele privitoare la partidele politice. Aceste cazuri ar putea fi interpretate ca o urmarire care nu viza persoana preotului in calitatea lui de slujitor al altarului, ci de persoana publica implicat in viata sociala, care nu angaja institutia bisericeasca. Ori aceste dosare de obiectiv demonstreaza limpede ca institutia in sine era considerata un pericol potential in orice clipa si de aceea supravegherea trebuia sa fie continua .

Toti inaltii ierarhi, incepand cu Patriarhul, aveau dosare de urmarire, cu un material extrem de complex. Am avut ocazia sa cercetam un asemenea caz compus din 8 volume masive. Am constat ca este imposibila stabilirea unei concluzii definitive, fara parcurgerea intregului material. Pe parcursul lecturii am intalnit nenumarate rasturnari spectaculoase de situatii, cand se putea contura imaginea unei colaborator obedient sau a unui dusman periculos al statului. Citarea fragmentara ar favoriza o pozitie sau alta.

Efortul istoricului in acest caz a fost sa stabileasca exact dimensiunea reala a activitatii respectivului ierarh, valoarea ei pentru binele Bisericii Ortodoxe Romane, gradul de periculozitate pe care il prezenta in mod real pentru statul comunist si in ochii Securitatii. A rezultat o imagine extrem de complexa care sfideaza interpretarile simpliste.

descarcă versiunea integrală a textului