Oana Ionel

Urmari ale revoltei muncitoresti de la
Brasov din noiembrie 1987

In urma evenimentelor de la Brasov din 15 noiembrie 1987 au fost cercetate 183 de persoane. Prin Sentinta penala nr. 2823 din 3 decembrie 1987 data de Judecatoria Brasov, 61 de muncitori au fost condamnati pentru „ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea grava a linistii publice”, cu pedepse cuprinse intre sase luni si trei ani si li s-a desfacut contractul de munca de la uzinele din Brasov cu art. 130 - indisciplina.

Dintre cei condamnati, 28 au fost obligati la „munca corectionala, in alte organizatii socialiste, unde vor desfasura activitati productive”, iar restul au fost condamnati cu suspendare conditionata. In general, cei condamnati au fost deportati in judetele de origine (33 de persoane), cei din judetul Brasov (19 persoane) si alti noua in alte judete ale tarii, reincadrati in munca si „dati in supravegherea colectivelor de munca pentru a se asigura reeducare”.

Alte 21 de persoane au fost anchetate, dar puse in libertate: cinci elevi (exmatriculati, apoi reinmatriculati), noua muncitori (avertizati si reprimiti la Intreprinderea de Autocamioane din Brasov), sapte persoane trimise in localitatile de origine.

Articolul nostru este realizat pe baza dosarelor de urmarire informativa ale unor persoane condamnate dupa evenimentele de la Brasov (in total 40 de dosare). Desi reflecta punctul de vedere al Securitatii, exista totusi suficiente elemente care sa ilustreze suferintele, privatiunile de tot felul si „conditiile create” la noile locuri de munca dupa deportare.

Ordinul generalului – maior Emil Macri (seful Directiei a II-a – contraspionaj economic - din Departamentul Securitatii Statului), transmis telegrafic, in data de 9 decembrie 1987, tuturor judetelor care „primeau” muncitorii de la Brasov prevedea: luarea masurilor de asigurare a unui control informativ complex si permanent asupra persoanelor (din fiecare judet) condamnate „pentru actele de huliganism comise in ziua de 15 noiembrie 1987, la Brasov, urmand a fi incadrate in munca la unitatile nominalizate.


Toate datele obtinute privind comportarea la locul de munca si eventualele incalcari ale regulilor impuse de situatia in care se gasesc sa fie exploatate cu operativitate prin organele de militie competente in materie. Lunar raportati si la Directia a II-a informatiile obtinute si modul in care au fost exploatate”.

Tot telegrafic a fost transmis judetelor unde au fost incadrati in munca cei condamnati, un ordin al Inspectoratului judetean Brasov, Securitate; conform cu ordinul Directiei a II-a, „sa fie supravegheati indeaproape si lucrati cu prioritate, pentru a se preveni si neutraliza de indata orice activitate necorespunzatoare desfasurata de acestia”. Toate materialele obtinute in timpul supravegherii informative urmau sa fie comunicate si Securitatii din Brasov. Ordinul era transmis de seful Securitatii Brasov, locotenent-colonelul Claudiu Bucur.

In conformitate cu aceste ordine inspectoratele judetene de securitate au deschis mape de verificare sau dosare de urmarire informativa. In general, actiunea de incadrare si urmarire informativa a inceput imediat dupa sosirea la noile locuri de munca a celor vizati (cel mai timpuriu este din 7 decembrie 1987) sau in prima parte a anului 1988 (in cadrul actiunilor „Brasov” sau „Ecoul” – un dosar deschis abia in mai 1989).

Asa cum am precizat mai sus, in majoritatea cazurilor, condamnatii au fost reincadrati in munca in judetele de origine. Securitatea a procedat in acest fel, fara o cercetare amanuntita a fiecarei situatii in parte, astfel ca o persoana nu avea nici o legatura cu judetul in care a fost trimis in afara faptului ca se nascuse acolo in timpul razboiului, cand parintii sai fusesera refugiati din Brasov.

MOTIVELE DESCHIDERII DOSARELOR


In marea majoritate a dosarelor motivul pentru care erau deschise actiunile informative il constituia participarea la „acte de huliganism”, „acte de dezordine”, „actiuni turbulente” sau „angrenarea in unele actiuni dusmanoase” desfasurate la Brasov in data de 15 noiembrie 1987. Pentru aceste fapte si conform ordinului D.S.S. „titularii dosarelor” trebuia sa fie „lucrati cu prioritate si supravegheati indeaproape”.

Exista si dosare din care „scapa” adevaratul motiv al inceperii actiunii informative. Se spunea ca cel in cauza era „lucrat informativ” pentru ca era „element protestatar, participant la actele de dezordine de la Brasov” si „suspect de savarsirea unor actiuni protestatare” sau, foarte clar, ca „la data de 15 noiembrie 1987 ... a participat, alaturi de alte persoane, la unele actiuni protestatare, in vederea rezolvarii unor solicitari ale personalului muncitor dintr-o sectie a uzinelor «Steagul Rosu» din Brasov”, cel in cauza manifestandu-se prin acte de huliganism.

Motivele reale sunt consemnate si in cazul unei persoane cunoscute ca fiind „element protestatar” cu multi ani inainte, astfel ca ele erau cu atat mai grave: „pe data de 15 noiembrie 1987 acesta a participat la actiuni protestatare pentru rezolvarea unor revendicari prin organizarea de demonstratii in locuri publice, cu pancarte”.

Asadar, in marea majoritate a cazurilor se spune ca cei vizati au savarsit „acte de huliganism”, sintagma preluata din Sentinta si din instructiunile Directiei a II-a sau, simplu, „au participat la evenimentele petrecute la Brasov la 15 noiembrie 1987”. Nu se accepta ideea existentei unor actiuni protestatare pentru ca in Romania acelor ani, muncitorii mai ales nu aveau pentru ce sa protesteze.

La 23 decembrie 1987 Judecatoria Brasov a trimis adrese la noile locuri de munca ale celor condamnati, in care se preciza: „Va rugam ca in termenul de incadrare [perioada de munca fortata –n. n.] care se compune din durata pedepsei aplicate, la care se adauga un interval de timp de doi ani, persoana condamnatului sa fie in atentia dvs., urmarind activitatea desfasurata de acesta pentru a preintampina savarsirea altor infractiuni”.

In general, la noile locuri de munca au fost incadrati in concordanta cu pregatirea profesionala: „In functie de pregatirea profesionala si cu respectarea regulilor privind angajarea personalului muncitor, cu sprijinul organelor locale de partid si conducerilor unitatilor socialiste s-a actionat pentru plasarea acestora in locuri care sa asigure atat conditii de munca, cat si un control riguros asupra conduitei lor. Impreuna cu factorii de decizie din intreprinderile stabilite s-a luat si masura de conspirare a locului de unde provin si al circumstantelor in care au sosit, in conditiile in care era cunoscut faptul ca nu se fac noi angajari. Totodata, pe langa elementele in cauza s-a actionat pentru asigurarea unui control informativ complex si permanent”.

Au existat si exceptii: un condamnat fusese formator-turnator la sectia 620 a Intreprinderii Autocamioane Brasov, iar in comuna natala a lucrat la CAP la moara de tocat furaje, apoi i s-a dat in grija o turma de oi.

Persoanele condamnate erau incredintate (date in supraveghere) noului colectiv de munca de catre organele de militie pentru a se asigura reeducarea lor: „in baza mandatului de executare a pedepsei, ne-am prezentat la ... unde am procedat la prezentarea persoanei in cauza, prelucrarea acestuia in scop educativ-preventiv, stabilirea locului de munca, de cazare si masa” si „s-a atras atentia numitului ... asupra respectarii programului de lucru si a celorlalte reguli de ordine interioara (...). De asemenea, a fost atentionat cu privire la comportamentul si relatiile pe care trebuie sa le aiba la locul de munca (...)”. Si noii colegi de serviciu erau instruiti de catre sefii de sectii sa nu puna intrebari deportatilor in legatura cu participarea la evenimentul de la Brasov.

Toate aceste masuri erau luate pentru ca nimeni nu trebuia sa stie ce a fost la Brasov - se crease un precedent riscant.

Familiile condamnatilor au ramas, in continuare, in Brasov. Asupra sotiilor lor s-a exercitat o presiune constanta pentru a le determina sa plece alaturi de soti sau sa divorteze, astfel ca acestia sa nu mai aiba nimic care sa-i determine sa revina in Brasov.

In urma presiunilor, de cele mai multe ori sotiile si copii celor deportati au plecat in tara, pentru reintregirea familiei, primirea unui nou loc de munca fiind conditionata de acceptarea mutatiei definitive. Intr-o scrisoare interceptata, sotia unui condamnat consemna: „ astia ma tot intreaba ce o sa fac, o sa plec la tine sau nu si le-am spus ca nu plec, ca nu stiam ce e cu tine si cum o sa fie. Dar se aude pe aici ca daca refuzam sa venim ne forteaza sa bagam divort”.

Unii deportati aveau multi copii, iar salariile lor erau singura sursa de intretinere a familiei; edificatoare este imaginea surprinsa intr-un raport al Securitatii: la un control intr-o camera de camin s-a constatat ca muncitorul avea o singura patura de invelit, lucruri si obiecte personale la limita posibilului pentru ca toti banii ii trimitea acasa, pentru intretinerea familiei.

Securitatea cerea informatii amanuntite despre rudele apropiate ale fiecarui condamnat in parte, iar, de cele mai multe ori, sotiile sau logodnicele lor erau urmarite informativ. Pentru a nu le crea probleme, un deportat a refuzat sa-si viziteze rudele din localitate pentru ca ofiterul care-l supraveghea ii atrasese atentia ca „va fi urmarit pas cu pas”.

Desi departarea de familie era greu de suportat, existau cazuri in care cel exilat din Brasov isi sfatuia sotia sa nu accepte propunerea de a veni la el, ci mai degraba sa divorteze sau sa gaseasca o alta solutie. Un raport in care se facea o analiza a scrisorilor interceptate preciza ca: „sotia obiectivului a fost chemata la Directia muncii din Brasov si indrumata sa-l urmeze la Tulcea pentru a-l ajuta sa se reabiliteze. Obiectivul nu este de acord cu aceasta solutie si comunica sotiei sa nu accepte, iar in cazul in care se vor exercita presiuni, sa actioneze in vederea plecarii definitive din tara a intregii familii”.

NU AVEAU VOIE SA PARASEASCA LOCALITATILE UNDE AVEAU DOMICILIU OBLIGATORIU

Conform hotararii judecatoresti, cei condamnati aveau interdictie de a parasi localitatea in care fusesera deportati pe perioada ispasirii pedepsei. La sosirea lor la noul loc de munca erau obligati sa semneze un angajament cum ca nu vor parasi localitatea fara a anunta organele de militie. Probabil ca situatia cea mai grea pentru condamnati si pentru familiile lor a fost momentul sarbatorilor din decembrie 1987 cand nimeni nu a avut permisiunea militiei sa plece la Brasov si nici macar in localitati apropiate, la rude. Era un prim semnal ca Securitatea si Militia intelegeau sa respecte cu strictete ordinele primite.

Dupa intrarea in vigoare a Decretului nr. 11 din 26 ianuarie 1988 (prin care se amnistiau pedepsele sub cinci ani de inchisoare) masurile de siguranta complementare (interzicerea parasirii localitatilor in care munceau) au fost mentinute, astfel ca situatia celor condamnati a ramas, in mare, aceeasi: „obiectivul se manifesta nemultumit deoarece asupra sa Decretul 11/1988 a operat doar partial, in sensul ca nu mai are regimul de condamnat la locul de munca, in schimb nu are voie sa paraseasca localitatea pentru a-si vizita familia la Brasov”. Mai mult, la sfarsitul lunii ianuarie 1988, fostii condamnati au fost obligati sa incheie contracte de munca pe o perioada nedeterminata.

In unele dosare se prezinta situatia reala a deportatilor: „a fost la seful postului de militie in ... caruia i-a cerut relatii in urma amnistierii si ca acesta i-a spus ca militia nu mai are treaba cu el si poate sa faca ce vrea: sa plece la Brasov sau sa ramana la Galati, iar daca i se cere sa ramana inseamna ca securitatea are treaba cu el”. In alt caz: „dupa Decretul de amnistiere ... s-a interesat la organele de militie care i-au precizat ca nu are voie sa plece din Galati caci nu va fi incadrat nicaieri in tara”.

Pentru ca pe buletinele de identitate era facuta mentiunea ca posesorul nu are voie sa paraseasca localitatea pana la expirarea pedepsei, au aparut situatii deosebite. De exemplu, unei persoane chemate la incorporare in aprilie 1989 i s-a amanat armata cu un an pentru ca avea interdictie pana in noiembrie 1989, iar alteia i s-a anulat ordinul de concentrare pentru a lucra la centrul civic Bucuresti deoarece „astfel de elemente sunt exceptate de la concentrari”.
In august 1988 Securitatea din Brasov a trimis Inspectoratelor judetene de securitate o adresa prin care semnala ca cei condamnati „intentioneaza sa intreprinda actiuni pentru a li se aproba reintoarcerea la locul de munca si domiciliul in Brasov” si indica luarea masurilor necesare pentru ca cei in cauza sa nu paraseasca „actualul domiciliu si loc de munca fara aprobare”; se facea apel la necesitatea prevenirii „unor intalniri a acestora la Brasov ori in alte localitati unde s-ar putea deda la noi acte de dezordine sau protestatare”.

In octombrie 1988 la Brasov exista teama de o eventuala sarbatorire a unui an de la revolta din noiembrie 1987. In consecinta, Securitatea transmitea in tara o noua adresa prin care cerea interzicerea deplasarii la Brasov, in perioada 15 octombrie – 31 noiembrie 1988, a fostilor condamnati. Masura ceruta era justificata de „activitatea unor cercuri ostile din strainatate de incitare la actiuni potrivnice statului nostru care sa marcheze «aniversarea» evenimentului de la Brasov din 15 noiembrie 1987”. Interzicerea plecarii de la locurile de munca si deplasarea la Brasov in perioada 1 – 30 noiembrie 1988 era reluata si intr-un ordin al Directiei a II-a, semnat de gen.-mr. Emil Macri, catre Securitatea judetelor, la sfarsitul lunii octombrie.

Aceeasi interdictie trebuia aplicata si cu ocazia desfasurarii unor actiuni codificate ale Securitatii si care ar fi putut fi insotite de „acte de dezordine sau actiuni protestatare”, in august si noiembrie 1989. O mentiune speciala merita adresa Securitatii din Brasov catre sefii Securitatii din judete, datata 17 decembrie 1989, asadar in zilele de debut ale revolutiei de la Timisoara, care prevedea acelasi lucru.
Pentru a se preveni o eventuala deplasare la Brasov a celor vizati, planurile de masuri ale Securitatii prevedeau: „in vederea impiedicarii acestora de a parasi orasul atat inainte, cat si pe perioada desfasurarii actiunii ... s-a luat legatura cu seful militiei judetene, conducerile obiectivelor, iar ofiterii care-i au in supraveghere vor mentine cu acestia un contact permanent” si la locul de munca „in perioada ... sa se analizeze impreuna cu conducerea santierului unde lucreaza posibilitatea retinerii la serviciu cu unele lucrari mai deosebite pentru a se preveni deplasarea la Brasov”.

In ciuda tuturor interdictiilor si presiunilor, unii deportati au incercat sa revina la Brasov. In cele mai multe cazuri adresau (ei insisi sau familiile lor) scrisori (memorii) conducerii de partid si de stat. Au existat si cazuri deosebite. Securitatea consemna faptul ca un condamnat si-a dat demisia, la 12 august 1988 si a doua zi a plecat din localitate, angajandu-se la Intreprinderea Mecanica Codlea, fara a anunta militia; prin urmare, in data de 16 august 1988 au fost semnalate organele de securitate din Inspectoratul judetean Brasov ale M.I. Dupa circa doua saptamani, militia a dispus aducerea lui la Barlad pentru a se reangaja la Intreprinderea „Rulmentul; „numitul ... a fost adus la Barlad la data de 3 septembrie 1988, a stat o zi in Barlad, dupa care a plecat iar la Brasov”.

O alta persoana vazand ca scrisorile adresate C.C. al P.C.R. au ramas fara raspuns, iar de la Intreprinderea de Autocamioane din Brasov i s-a transmis ca nu poate fi reangajat deoarece i s-a desfacut contractul de munca pentru indisciplina, a incercat sa paraseasca localitatea fara a anunta militia, dar a fost prins.

Mai tarziu, in timpul concediului petrecut la Brasov, a obtinut o caracterizare de la fostul loc de munca din Brasov, intocmita de maistru si semnata de alti 24 de muncitori, dar si aceasta fara rezultat. Mai mult, toti cei 25 de semnatari au intrat, probabil, in vizorul Securitatii (in dosar exista un tabel care cuprinde numele si prenumele, functia, domiciliul, apartenenta politica, observatii despre muncitorii respectivi). A fost o dovada de curaj si de solidaritate cu soarta fostului coleg.
Daca initial cei deportati primeau mutatii flotante in noua localitate, o data cu primirea unei garsoniere sau a unui apartament (in functie de numarul membrilor familiei) li se facea mutatie definitiva, desi multi aveau apartamente proprietate personala in Brasov.

Dar Securitatea si Militia recurgeau si la alte metode pentru a-i impiedica sa plece. Redam trei exemple: confiscarea buletinelor, furtul cartilor de munca sau, intr-un caz, anularea mostenirii unui apartament in Brasov. Astfel, in martie 1988 s-a organizat o perchezitie la caminul de nefamilisti de catre Militie „pentru a fi ridicat buletinul celui in cauza pe care acesta afirma ca nu il are la el, ci la sotia sa care se afla la Brasov. Actiunea a fost realizata deoarece ..., sub diferite motivatii, refuza stabilirea domiciliului flotant in orasul Filiasi. Nu a fost gasit si s-a stabilit ca un cadru al militiei orasenesti sa faca deplasarea la sotia celui in cauza pentru a lua buletinul”.

Un caz exemplifica conlucrarea stransa dintre Securitate si Militie: intr-o intalnire a ofiterului de securitate cu ofiterul de militie, cel din urma a relatat ca persoana vizata si-a luat cartea de munca de la unitate si intentioneaza sa plece la Brasov; prin urmare s-a dispus ca organele de militie sa faca tot posibilul sa-i ia cartea de munca, iar „in urma deplasarii ofiterului de militie la domiciliul obiectivului, profitand de faptul ca acesta era plecat la o ruda de-a lui din oras, a reusit sa intre in posesia cartii de munca a acestuia”. Unei alte victime i s-a anulat repartitia pe care o avea pe un apartament care a fost al bunicii sale si pe care il trecuse pe numele lui.

Insa Militia si Securitatea erau interesate (in baza ordinelor primite) ca persoanelor condamnate sa li se asigure conditii de munca si cazare decente, in multe cazuri intervenind pentru rezolvarea unor situatii deosebite. Muncitorii erau constienti ca li se rezolvau anumite probleme pentru ca organele Ministerului de Interne „se tem sa nu se mai rascoale”. Intr-o scrisoare interceptata, sotul ii transmite sotiei ca „eu m-am plans autoritatilor locale, iar militia a intervenit in mod special ca din moment in moment sa fiu mutat intr-o garsoniera din centru. Cand am probleme, acestea le rezolv cu militia”. In alte cazuri au fost refuzate locuintele repartizate, intr-o atare situatie cel in cauza afirmand ca „militia este obligata sa-mi asigure un apartament excelent”.
Chiar si ofiterii care-i supravegheau raportau ca: „s-a intervenit la conducerea intreprinderii pentru a i se repartiza [condamnatului – n. n.] spatiu de locuit corespunzator”, iar pentru altcineva care era nemultumit si de salariu „legendat prin conducerea intreprinderii i se va schimba locul de munca si se vor face interventii pentru a i se repartiza o garsoniera in vederea stabilirii definitive in Galati, conform ordinelor primite”. La fel se intervenea si pentru angajarea sotiilor condamnatilor.

Au existat si situatii contrare: cu familia unui condamnat, nemultumita de apartamentul repartizat in comuna (fara incalzire, apa calda, iar apa rece numai dimineata si seara), „s-a discutat si au fost determinati (pusi la punct) asupra modului cum trebuie sa-si rezolve aceasta problema”, iar mai apoi li s-a facut mutatie definitiva in localitate, in ciuda faptului ca cereau sa plece intr-un oras. Situatia lor a fost rezolvata abia mai tarziu.

Mai mult decat atat. Condamnatilor trebuia sa li se induca ideea ca daca nu vor crea probleme situatia lor se putea imbunatati considerabil. In multe cazuri li se acordau prime pentru depasirea normelor, posibilitatea calificarii la locul de munca sau, chiar, reprimirea in partid sau UTC: „secretarul comitetului UTC, cu avizul Comitetului de partid, a hotarat reprimirea lui ... ca membru UTC. In aceasta idee, ... a participat la concursul UTC pe intreprindere ocupand locul II”.

Cu toate acestea, unii deportati nu erau multumiti de salariile mai mici pe care le primeau, pentru ca de multe ori erau incadrati cu o categorie inferioara de salarizare, nu mai primeau spor de vechime si intretinerea pentru copii, iar o anumita suma le era retinuta pentru acoperirea pagubelor produse la Brasov.

CE CREDEAU CEILALTI DESPRE EI

Majoritatea deportatilor s-a adaptat destul de repede la noile locuri de munca. Cu toate acestea erau destul de reticenti in relatiile cu cei din jur si cu greu au reusit sa-si faca prieteni. In unele cazuri colegii de serviciu ii considerau colaboratori ai Militiei sau ai Securitatii, incercand, pe cat posibil, sa nu aiba legaturi prea stranse cu ei: „purtand o discutie cu CTC-istul statiei referitor la numitul ..., acesta a relatat ca ... ar fi colaborator al organelor de militie si ca in fiecare joi dupa-amiaza este invoit pentru a se prezenta la organele de militie, din aceasta cauza fiind protejat si de catre maistru” si „in randul oamenilor muncii si a directorului ... se poarta discutii de genul ca ... nu ar fi condamnat la locul de munca si ca ar fi o persoana a organului de securitate infiltrata in randul lor. Din acest motiv majoritatea oamenilor muncii au retineri in a discuta cu el si daca discuta nu discuta decat probleme legate de produsele care se realizeaza in cadrul sectiei”.

Situatia se schimba in momentul in care se aflau mai multe informatii despre cel in cauza sau despre evenimentele de la Brasov. Astfel, cu toate precautiile Securitatii si Militiei, lumea incepuse sa afle adevarul despre cele petrecute acolo.

Sursele de informate nu erau prea numeroase: stirile transmise de posturile de radio straine, relatarile unor persoane venite de la Brasov sau ale celor implicate in evenimente. Intr-o nota informativa din 19 decembrie 1987 se preciza ca cineva a povestit ca a aflat de la un sofer care venise de la Brasov ca „au fost judecate peste 200 de persoane care au participat la rascoala din 15 noiembrie 1987, o parte cu sase luni la locul de munca, altii cu un an tot la locul de munca”.
Relatarile participantilor la evenimente erau destul de succinte: „nu am facut nimic decat am cerut paine si caldura”, „de fapt ce am facut: mi-am cerut drepturile ca si aia din anii ’33”, „am mers ca si ceilalti sa cer niste drepturi si ceea ce am facut nu a fost numai pentru mine, ci pentru tot poporul”, „am fost alaturi de rasculatii de la Uzinele Tractorul din Brasov si trimis apoi ca disciplinar la Piatra Neamt si incadrat in munca”. Un condamnat a avut curajul sa povesteasca amanunte despre desfasurarea anchetei: „a povestit partial chinurile inumane la care a fost supus, ca acolo i-a distrus sanatatea”.

Urmarile anchetei de la Bucuresti au fost cunoscute mai in amanunt cu prilejul internarii la spital a unui deportat care suferise un infarct; la spital i s-au facut analize, iar un informator relata: „am auzit discutandu-se despre o persoana din Brasov internata in spital la noi care se presupune a fi «victima» evenimentelor de la Brasov. (...) a fost tinut la Bucuresti, impreuna cu alti colegi, in niste combinezoane care le-au provocat leziune pe piele. In urma analizelor de aici s-au constatat vatamari ale organelor interne: rinichi, ficat, splina etc.”. Ca urmare, condamnatul a fost pensionat medical gradul II cu diagnosticul: „insuficienta aortica decompensata cu ciroza hepatica spleno-megalica in observatie colagenoza”. Avea doar 36 de ani!
Securitatea si Militia exercitau, conform ordinelor, o supraveghere permanenta si completa. Aceasta se realiza si de catre alte inspectorate judetene ale M.I., cand cei urmariti plecau in concediu sau pentru rezolvarea unor probleme familiale (de exemplu botezul unui copil). Practic, nu existau momente in care cei condamnati sa nu fie urmariti si avem un exemplu in care, cu toate ca dosarul a fost inchis in septembrie 1988, cel in cauza a fost luat din nou in urmarire in cadrul dosarului de obiectiv pe intreprindere, in aprilie 1989.
Alaturi de notele date de informatori, cei condamnati erau supravegheati si prin interceptarea corespondentei, instalarea mijloacelor tehnico-operative la domiciliu, iar unii dintre ei erau filati.

Era important ca cei condamnati sa stie permanent ca sunt „in atentie”, iar Securitatea si Militia nu se sfiau de aceasta. De aceea unora le era frica sa-si ceara si cele mai elementare drepturi sau sa afirme ceva in legatura cu situatia lor. Exemplele sunt edificatoare. Un condamnat incadrat intr-o categorie de salarizare inferioara, fiind sfatuit sa se adreseze conducerii sectiei a afirmat ca „nu indrazneste pentru ca sa nu-l creada un reclamagiu”; un altul, intrebat ce s-a intamplat la Brasov a raspuns: „eu ma consider detasat, ca asa mi s-a spus, nu pot spune nimic ca-mi este frica si am un copil. Sotia este din Salaj, avem apartament proprietate in Brasov si nu cred ca sotia va veni si ea la ...”.

INFLUENTAREA POZITIVA / AVERTIZAREA

Cele mai multe mape de verificare sau dosare de urmarire informativa deschise celor implicati in revolta muncitoreasca de la Brasov au fost inchise datorita masurilor de influentare pozitiva.

Si in acest caz exemplele nu necesita comentarii. Astfel, intr-un „Raport cu propuneri de influentare pozitiva” este redata modalitatea de realizare, pas cu pas: „persoana de sprijin «Stancu» cu care isi desfasoara activitatea la locul de munca si se viziteaza la domiciliu, va aborda in discutii subiecte din care numitul ... sa inteleaga ca trebuie sa se integreze in colectiv, sa renunte la comentarea evenimentelor de la Brasov intrucat aceasta ar putea sa-i dauneze.

Persoana de sprijin «Cristinel» care isi desfasoara activitatea cu numitul ... in discutii va aborda probleme prin care il va face sa inteleaga ca este mai bine la Vaslui, i s-au asigurat mai bune conditii in aceasta localitate si ca se va putea realiza mai bine decat la Brasov.

De asemenea, sus-numitul va fi luat in contact direct de catre ofiter si in discutiile ce se vor purta i se va arata ca la Vaslui se va realiza mult mai bine din punct de vedere profesional si comentarea modului de desfasurare a evenimentelor de la Brasov ii dauneaza atat in indeplinirea atributiilor de serviciu, cat si in viata de zi cu zi. (...)

Dupa fiecare contactare de catre ofiter a numitului ... i se va urmari reactia prin persoanele de sprijin «Stancu» si «Cristinel». Mentinerea in contact a celui in cauza va dura o luna de zile.”

Avertizarea era o alta solutie la care se recurgea daca se considera ca asupra celui in cauza influentarea nu ar fi dat rezultatele dorite.
Un raport al Securitatii Tulcea (semnat de seful Securitatii, colonelul Tudorel Milea) din 14 noiembrie 1988 reda avertizarea celui in cauza: „In ziua de 8 noiembrie 1988, telefonic G-ral. Mr. Macri Emil (aflat la Brasov) a aprobat ca numitul ..., lucrat prin DUI «Neamtul» sa fie atentionat de col. Vasile Gheorghe (seful Directiei cercetari penale) aflat in Tulcea pentru concluzionarea controlului pe linia masurilor de prevenire. «Neamtul» il cunostea pe col. Vasile din perioada efectuarii cercetarilor ce le-a facut asupra sa la Bucuresti. In aceeasi zi «Neamtul» a fost adus de organele de militie la sediu si in biroul sefului Militiei judetene (loc cunoscut anterior de obiectiv) a fost atentionat sa se abtina de la orice fel de comentarii care ar putea fi in contradictie cu legea”.

Se urmarea si reactia de dupa influentare / avertizare. Referitor la acelasi caz de avertizare, securitatea din Tulcea semnala, intr-un raport informativ din 9 noiembrie 1988, discutia celui avertizat cu seful sectiei si directorul santierului unde lucra: „... a motivat chemarea la organul de militie prin faptul ca a venit de la Bucuresti un tov. colonel de la I.G.M. care l-a cercetat imediat dupa evenimentul de la Brasov pentru a discuta cu el si a vedea cum o mai duce in prezent. Aceasta chemare el o astepta deoarece cand au plecat de la Bucuresti sa-si savarseasca pedeapsa li s-a spus ca vor fi vizitati in orasele respective si se va discuta cu ei asupra conduitei ce o vor adopta. ... a reliefat faptul ca el si-a dat seama inca de la Bucuresti ca nu va putea pleca din Tulcea, dar nu are ce sa faca cu toate ca acest aspect il nemultumeste. (...) In final, ... (directorul) i-a atras atentia sa fie serios, sa-si vada de treburile sale si sa nu creeze greutati de nici o natura atata timp cat va sta in santier, pentru ca in caz contrar va lua masurile administrative ce-i stau in putinta”.

Daca influentarea pozitiva se incheia cu succes, majoritatea dosarelor erau inchise printr-un raport in care se preciza ca: „in urma masurilor de influentare, precum si a celor luate pe plan local de Comitetul orasenesc de partid, cel in cauza si-a revizuit atitudinea nefiind semnalat cu preocupari de instigare la nesupunere ori cu comentarii negative la adresa politicii partidului si statului”.

INCHIDEREA DOSARELOR

Majoritatea dosarelor au fost finalizate prin influentarea pozitiva, in a doua jumatate a anului 1988. Altele au fost inchise in 1990 (mai – septembrie), cateodata de aceeasi ofiteri care semnasera rapoartele informative.

In decembrie 1987 securitatea din Brasov nu s-a limitat doar la anchetarea, condamnarea, deportarea si urmarirea informativa a participantilor la revolta muncitoreasca. Era nevoie de mult mai mult. In urma masurilor luate s-a constat ca in ziua de 15 noiembrie s-au aflat in Brasov si alte persoane care nu domiciliau in judet si ar fi putut raspandi vestea revoltei. Prin urmare a fost intocmita o adresa (semnata de seful securitatii judetene, locotenent-colonel Claudiu Bucur) catre inspectoratele judetene pe raza carora acestea domiciliau: „Va trimitem alaturat o nota cu persoanele domiciliate pe raza judetului dvs. care in ziua de 15 noiembrie 1987 s-au aflat in municipiul Brasov si au putut lua cunostinta de evenimentul produs. Rugam luati masuri de control al activitatii acestora pentru a stabili daca fac comentarii negative si daca au avut posibilitatea de a filma sau fotografia unele aspecte, caz in care veti intreprinde masuri pentru recuperarea lor”.

Pe baza documentelor studiate am incercat sa reliefam urmarile directe ale revoltei muncitoresti din noiembrie 1987 de la Brasov asupra persoanelor implicate: deportarea, reeducarea prin munca obligatorie, interzicerea parasirii localitatilor, obligand indirect si familiile sa-i urmeze in exil, si supravegherea informativa permanenta.


descarcă versiunea integrală a textului