Alexandra Badiciou

Experienta femeilor in infernul concentrationar din
Romania si URSS: Lena Constante, Adriana Georgescu,
Anita Nandris-Cudla, Elizabeta Rizea.

„Despre acea lume trebuie scris in asa fel incat sa ti se opreasca bataile inimii si parul sa ti se ridice maciuca in cap. A scrie despre ea nepasator, obisnuit, a scrie fara ca scrisul sa zguduie [...] n-ar fi doar stupid si desert, ci ar fi josnic si iresponsabil", considera Boris Pasternak una din conditiile esentiale impuse marturiilor concentrationare.

In prefata sa, la Povestea Elizabetei Rizea din Nucsoara, Gabriel Liiceanu combate aceasta idee, motivand ca „pentru cei care au ramas in viata si raman sa vorbeasca, spusa lor, care se naste din relatarea traita a unei suferinte de nemasurat ne este suficienta pentru a ne opri bataile inimii. De ce ar mai fi nevoie in acest caz de mijloacele geniului povestitor?"

Patru experiente de detentie transpuse in patru marturii impresionante – Lena Constante (Evadarea tacuta), Adriana Georgescu (La inceput a fost sfarsitul), Anita Nandris-Cudla (20 de ani in Siberia) si Elizabeta Rizea (Povestea Elizabetei Rizea din Nucsoara). Subiectivitatea si sinceritatea absoluta impun aici, inainte de toate, stilul relatarii, iar spiritul narativ de a carui necesitate vorbea B. Pasternak socheaza prin realitatea exprimata, sustinand teoria intelectualului roman. Complet diferite – atat la nivelul experientei de detentie cat si la cel al recompunerii ei in carte – cele patru testimonii pastreaza insa, in mod surprinzator, puncte comune ale perspectivei in fata abuzurilor comuniste.

Stilul si structura celor patru marturii difera in functie de contextul si apoi, de experienta detinutelor. In cazul Elizabetei Rizea avem o relatare fragmentata, aproape incoerenta, in care domina sentimentele puternice, de ura si revolta, nedomolite de trecerea anilor. Marturia Anitei este cronologica si narativa, organica, unitara. Suferinta ei este exprimata prin faptele petrecute, in tacere. Cartea Adrianei Georgescu incearca o structura jurnalistica, de reportaj, iar cea a Lenei Constante o inclinatie literara.

Valoarea literara transpare in mod evident si in celalalte marturii, dar ea este implicita, iar in cazul Anitei sau al Elizabetei Rizea, intr-un anumit fel inconstienta. Si aici, insa, exista anumite diferente de stil: 20 de ani in Siberia este o carte organica, scrisa chiar de Anita, pe cand Povestea Elizabetei Rizea este o marturie inregistrata si redata apoi prin transcriere de alti doi autori. Oralitatea este dominanta in cele doua marturii, dar daca la taranca din Bucovina ea are o structura clara si perfect coerenta, pentru cea din Nucsoara vine ca o revolta reprimata prea mult timp, ca un urlet, dupa cum spune ea, deci fragmentara si lipsita de un fir narativ care sa o conduca.

Linia principala pe care merge marturia ei este revolta puternica, suferinta pe care nu a uitat-o inca, si pe care timpul nu a putut sa o domoleasca. Adriana Georgescu incearca o marturie cat mai fidela a evenimentelor petrecute in primii ani ai regimului comunist. Cartea este scrisa in Franta tocmai pentru a avertiza lumea occidentala asupra evenimentelor din Romania. De aceea stilul cartii este acela al unui reportaj, punctat de documente (fragmente din ziare, declaratii, documente, marturii din timpul procesului), date, evenimente si nume importante ale acelei perioade.

Caderea cabinetului Radescu, guvernul Groza, abdicarea regelui Mihai, scoaterea din legalitate a partidelor politice traditionale – sunt repere importante in cartea Adrianei Georgescu, descrise in detaliu, tocmai pentru a semnala pericolele din tara. Subiectivismul este transparent prin starile cu care intampina experientele de detentie: frica, ura, neintelegerea, disperarea, depresia, sarcasmul. Acesta este, de altfel, punctul comun cu marturia Lenei Constante. Si in Evadarea tacuta autoarea lasa o amprenta definitiva asupra marturiei. Stilul intelectualei este puternic literar, decisiv, in ciuda varstei (81 de ani) la care Lena isi marturiseste experienta detentiei.

La un prim nivel de analiza, contextul si trecutul fiecareia dintre cele patru femei, au avut o relevanta covarsitoare in modalitatea de a reactiona in universul concentrantionar. Lena Constante provine dintr-o familie de intelectuali si este de profesie pictor. Condamnarea ei vine in urma procesului Patrascanu, unde este adusa ca martora. Adriana Georgescu a fost arestata atat sub regimul lui Antonescu, cat si sub cel comunist. Dupa ce a terminat Facultatea de Drept, ea a lucrat in Cabinetul generalului Radescu.

Anita Nandris-Cudlea si Elizabeta Rizea ar putea avea, la acest prim nivel, o trasatura comuna. Amandoua sunt femei casatorite, de la sat, iar aceasta apartenenta a lumii rurale se reflecta in mod constant asupra marturiei lor. Experientele si cartile celor doua taranci sunt, insa, complet diferite. Anita este deportata in Siberia, pentru 20 de ani, cu cei trei copii, iar Elizabeta Rizea suporta teroarea anchetelor si a inchisorilor din Romania.

Astfel, contextul de dinaintea arestului este complet diferit pentru cele patru detinute: o intelectuala rasata, casatorita, o jurnalista tanara, membra a organizatiilor ce reactionau impotriva partidului comunist (numit atunci Partidul Muncitoresc Roman – PMR), o taranca din Nucsoara – intermediar ce-i ajuta pe luptatorii din munti si o taranca din Bucovina, mama a trei baieti, deportata in Siberia. In functie de aceste diferente, stilul marturiei, perspectiva asupra detentiei si asupra anchetatorilor, suferinta, mizeria, si intr-un final, forma de salvare, se reflecta ca patru experiente distincte, in fata aceluiasi regim – comunismul.

Un punct comun al viziunii lor se face remarcat chiar de la inceput, in momentul arestului - perioada de aparitie a primelor semne ce prevesteau abuzurile de mai tarziu ale comunismului. Neintelegerea si revolta sunt sentimente comune celor patru femei, indiferent de statul lor social, cultura sau varsta. Daca pentru Lena Constante neintelegerea se manifesta mai mult in forma incapacitatii de a accepta regimul, avand la baza o constiinta acuta a acestuia, la Adriana Georgescu revolta domina si ia locul neintelegerii, dintr-un avant tineresc si aproape naiv-idealist.

Structura acesti tinere revolutionare nu poate accepta actiunile si evenimentele care se petrec in tara, iar bunul simt si o anumita lege organica, a firescului, se opune violent in fata abuzurilor. „Totul e sa rezistam pana la plecarea trupelor rusesti – scrie ea. Pe urma, cosmarul asta o sa ia sfarsit intr-o singura noapte." Cosmarul defineste clar incapacitatea Adrianei de a intelege noul regim ca pe o posibila realitate.

Povestea Elizabetei Rizea se constituie si revine constant in momentul arestarii. Pentru ea, comunismul a insemnat mai intai deposedarea de pamant si de toate lucrurile pe care le stransese cu sotul ei, in gospodarie. De aceea, reactia este violenta, neintelegerea acuta si revolta evidenta, fatisa. „Trei zile daca mai traiesc, dar vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea".

Anormalul care definea regimul comunist este un prim punct comun in viziunea celor patru detinute. Spre deosebire de aceste trei femei, Anita Nandris-Cudla accepta abuzul arestului si al deportarii in tacere. In ciuda acestui fapt, neintelegerea este exprimata de ea, in mod dureros. Cei trei baieti constituie punctul central din marturia ei, pentru ca scopul Anitei nu este acela de a se salva sau de a gasi o modalitate de evadare interioara, ci de supravietuire. Gandul pentru mama lasata acasa si pentru copii, ii domina toate celelalte suferinte. Abuzurile noului regim se manifesta prin loviturile pe care le-au avut de indurat cei apropiati ei.

Perspectiva ei asupra acestui regim si a universului concentrationar este una cu origini In credinta populara: „o lume blestemata, unde nu se aud cocosii." Comunismul este vazut de cele patru femei ca un univers iesind din uman, din lege sau din firesc. Lumea blestemata a Anitei devine lumea fara lege si fara Dumenezeu din Evadarea tacuta, tirania absurda si inumana din La inceput a fost sfarsitul, sau regimul impus de acei oameni care, in revolta Elizabetei Rizea, „nu sunt romani" si ar trebui chinuiti de Dumnezeu. „E absurd, toate astea sunt absurde", urmareste ca un leitmotiv replica Adrianei Georgescu, parcursul intregii marturii.

Modul in care cele patru femei suporta tortura anchetelor si conditiile din detentie, constituie, iar, puncte distincte in experienta, dar o viziune apropiata in relatare. Lena Constante este inchisa opt ani, singura in celula. Acest fapt constituie un centru al torturii, la care se adauga, apoi, modalitatile si instrumentele comuniste obisnuite. Tortura din Evadarea tacuta este timpul, pe care Lena Constante reuseste sa si-l integreze, sa-l umple, sa-l reconverteasca.

Se vorbeste chiar de o viziune kafkiana a timpului: numararea secundelor, grija de a-si umple fiecare ora din zi – acestea fiind preocuparile specifice de detentie. Si tocmai prin singuratatea absoluta ea reuseste acea evadare interioara, prin acordarea timpului la ritmurile launtrice. Tortura timpului este supralicitata de cei trei F ai groazei: foamea, frigul si frica. „Imi e ingrozitor de frica. Simt o frica de moarte. Imi este frica de amenintarile lor. Imi este frica sa ma opresc. Imi este frica". Acestia sunt prezenti, de altfel, in toate cele patru marturii, fiind elementele caracteristice detentiei comuniste. Adriana Georgescu recompune durerea, prin stari de context: „vedeam cercuri galbene, albastre", „radeam" etc.

Experienta ei explica aceasta diminuare a starilor in fata faptelor. Spre deosebire de ea, Lena Constante descrie amanuntit atat starile de frica, de deprimare si de tortura cat si degradarea fizica a femeilor in inchisoarea comunista. Bubele, mizeria, mirosul – elemente socante, violente, dar pe atat de reale in Evadarea tacuta. Elizabeta Rizea trece si ea prin bataile anchetatorilor si le descrie in amanunt. Amintirea clara, distincta, a celor care au torturat-o ii mareste durerea din prezentul marturiei, revolta si ura.

La Anita Nandris-Cudla, frigul si foamea capata accente dramatice, datorita locului de detentie, Siberia, si a celor trei copii, care primeau portii infime de mancare, pentru ca nu munceau. Foamea si frigul lor reprezentau pentru Anita adevaratele torturi ale detentiei. Frica, insa, nu a constituit un element cheie al experientei. Prezenta, In mod evident, mai ales la Inceput, fata de cei care ii supravegheau, ea se diminueaza pe parcurs. La un moment dat, Anita chiar scrie „supravietuitorii au inteles ca si noi eram tot oameni".

Pentru celelalte detinute, reprezentantii regimului sunt descrisi cu ura si revolta. Iesiti din sfera umanului, gardienii sunt portretizati in linii caricaturale, ingrosate de frica si de scarba, in functie de caracteristicile animalelor. „A-si impune adevarul ii devenise idee fixa. Pentru acest dement nu exista lege, pentru ca legea era el. Tot el era si dreptatea si razbunarea. El era Dumnezeu", scrie Lena Constante. Cu toate astea, ea clasifica gardienii si anchetatorii, cu onestitate, obiectiv. Adriana Georgescu isi descrie tortionarii, In linii scurte, abrupte, caricaturale: „un botisor ascutit, ca de sobolan" sau „Petru Groza are un cap patrat. Seamana cu un taran imbracat oraseneste." Reactia in fata lor este una singura: „Imi vine sa-l lovesc, sa ma lovesc, sa lovesc pe toata lumea.". Alaturi de aceasta revolta, sarcasmul continuu, dus dincolo de limita.

Rasul ii insoteste Adrianei Georgescu cele mai dramatice momente in inchisoare: „Scuipatul lui curge de pe umar pe spinare. Izbucnesc in ras. De ce rad si nu plang? Rad, rad cu lacrimi, nu ma pot opri. Rasul meu continua prin toate coridoarele prin care trecem."

Statutul resemnat si forta Anitei nu lasa locul unor astfel de aprecieri. Mai ales ca salvarea, daca se poate numi astfel, in cazul tarancii din Bucovina a venit printr-o deprindere organica cu contextul in care a fost nevoita sa traiasca si la care sa se adapteze. „Ne-au fost deprins cu viata aceea, caci daca nu puteai sa faci nici o schimbare, trebuia sa spui ca asa e bine", scrie Anita dupa ani buni de foame si de frig. „Aceasta dragoste si iubire de familie mi-a dat putere in toate greutatile si am putut rezista si mi-am salvat viata".

Elizabeta reuseste sa reziste in inchisoare tot printr-o capacitate extraordinara de adaptare. Ea face munca doamnelor, ajutandu-le, neincetand sa spere ca va fi eliberata. La iesirea din inchisoare, durerea si revolta persista in mod acut, o data cu lipsa pamantului si a lucrurilor pentru care muncise. Ura si suferintele detentiei, o fac sa spuna in 1990, la multi ani dupa ce a fost eliberata, ca Dumenezeu este in masura sa judece, sa condamne sau sa ierte, pentru ca in ea nu exista nu exista loc decat pentru revolta. „Sa poti sa ierti comunistii? Romani nu sunt doamna, fir-ar ai nu stiu cui, romani nu sunt! [...] Sa nu moara pana n-o sta unde m-au tinut pe mine si sa nu... Sa-i chinuie Dumnezeu, nu sa-i chinui io, cum m-au chinuit ei pe mine." Lena Constante rezista si se salveaza chiar prin ceea ce ar fi trebuit sa constituie tortura principala: timpul si singuratatea. „Am trait aici 157 852 800 de secunde de singuratate si frica."

Intelectuala rasata, ea reuseste sa-si converteasca timpul, aducand in prezentul detentiei, in mod constant, amintirile trecutului, cartile citite, lucrurile frumoase vazute, imaginarea unor scene de teatru, a cartilor si a poeziilor. Timpul este convertit prin placerea estetica. O placere autentica, credibila, care razbate in toata cartea si reuseste sa-i convinga cititorul. Spre deosebire de cele trei femei, Adriana Georgescu nu reuseste o astfel de salvare interioara. Rezistenta ei in fata regimului este puternica si continua.

Idealismul si credinta ca lucrurile se vor schimba ii da puterea sa lupte, sa nu dezvaluie nici o informatie, sa se revolte. „Stiu ca n-au decat sa ma bata, sa ma tortureze, sa ne suprime chiar, dar nu vor reusi niciodata sa ne degradeze spiritul." Constiinta starii de fapt care cuprinde Romania, abdicarea regelui Mihai, ii slabeste puterea. Deprimarea si plansul iau locul sarcasmului in ultimele pagini ale cartii. Evadarea din inchisoare, cu ajutorul prietenilor din organizatie, ii aduce posibilitatea de intremare, dar nu salvarea. De altfel, aceste stari de depresie o urmaresc mult timp dupa ce a reuseste sa iasa din tara si sa locuiasca in Franta. Ea scrie: „sunt complet golita, sentimentele violente nu au venit la intalnirea data de evenimente."

Cele patru experiente distincte reusesc in ansamblu o perspectiva unitara asupra aparitiei regimului comunist in Romania si in Bucovina rapita de URSS, abuzurile care au avut loc la inceput, teroarea si frica, stapanind apoi tara. Patru marturii diferite ca stil si viziune, in ciuda punctelor comune, dar credibile, cu o valoare autentica, atat ca dovada a istoriei, cat si ca valabilitate literara.


descarcă versiunea integrală a textului