Marius Oprea

Istoria comunismului romanesc - un esec asumat

"Si cate adevaruri ar trebui spuse la noi! Si cate pareri adevarate stau inchise de frica in atatea oale de os!" (I.L. Caragiale)

I. Absurdistan
 
Una dintre conditiile esentiale pentru perpetuarea sistemului comunist a fost secretizarea esecului. Realitatea nu trebuia sa fie cunoscuta cu exactitate si nici descrisa corect. Inainte de 1989, a existat un sistem foarte bine pus la punct pentru protejarea informatiei, la care accesul era permis numai initiatilor – adica varfurilor partidului comunist.

Tot ceea ce nu era permis sa se stie devenea automat secret de stat, protejat de Securitate. Prezenta ei amenintatoare a fost resimtita in toate mediile; ca si in URSS, politia politica comunista din Romania a trecut la supravegherea tuturor celor care, desi nu treceau la actiuni ostile regimului, ar fi putut pur si simplu sa o faca candva, pentru ca nu isi manifestasera adeziunea fata de el.

Se poate spune astfel ca viata de zi cu zi a romanilor curgea, anost si tern, intre secret si decret, sub privirea suverana a diriguitorilor regimului. Cit despre acestia, “fiecare la timpul si la locul lui a fost Dumnezeul ce se­ngrijea de cele mai bune conditii de trai, judeca ce­i bine si ce­i rau in tot ce face omul si indica pina si gindurile ce trebuiau sa­i populeze mintea muritorului de rind”.

Cam asa arata lumea organizata si condusa de comunisti, dupa spusele unuia dintre ei, Ion Gheorghe Maurer. Dar, atata vreme cat realitatea contrazicea la tot pasul noua mitologie, trebuia “corectata”, cu ajutorul unui aparat bine pus la punct, bazat pe monopolul impus asupra informatiei. Inainte de 1989, accesul la informatie era permis numai initiatilor – adica varfurilor partidului comunist.
Esenta puterii lor a constat tocmai in capacitatea de a inlocui adevarul cu ideologia in care credeau sau de care se serveau pentru a domina. Pentru activitistii comunisti, tot ceea ce nu era produs de imensul aparat de propaganda era susceptibil de a deveni subiect tabu, sub pavaza secretului de stat.



Atat de mare devenise teama fata de posibila circulatie libera a informatiilor, incat pe linga Legea 23 din 1971 privind apararea secretului de stat au aparut, la mijlocul anilor ‘80, prevederi din ce in ce mai restrictive.

Astfel, pana si masinile de scris erau sever controlate de Militie, in acelasi regim ca si cel al armelor si munitiilor. Asa a ajuns ca, in ordinea acelei lumi in care existenta se derula apatic intre tot mai multe secrete si decrete, singurul lucru cu adevarat viu, adica mobil, energic si dinamic sa fie aparatul de propaganda. De aceea, intre institutiile statului un rol extrem de important la ocupat Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste. Inventivitatea malefica a functionarilor acestui Consiliu nu a cunoscut limita.

La inceputul anilor ‘80, ei au pus la punct o mica brosura, intitulata Lista cuprinzind datele si informatiile nedestinate publicitatii. Bineinteles lunga lista de secrete era ea insasi secreta., toate exemplarele multiplicate la sapirograf fiind inseriate si predate pe baza de semnatura activitstilor partidului din esaloanele locale superioare si redactorilor sefi ai cotidianelor sau revistelor centrale si judetene. Textul brosurii era revazut si adaugit an de an, in functie de deteriorarea situatiei economico­sociale a tarii lista informatiilor secrete devenind tot mai substantiala. Datele enumerate, se arata in preambulul acestui catehism al ziaristilor si propagandistilor, nu puteau fi destinate publicitatii decit in masura in care ar fi aparut mai intai in documentele de partid sau in cuvantarile sefului statului.

Citam in continuare din editia din 1983 a brosurii.

Erau deci interzise accesului public datele realizarilor economice, in afara celor aparute in documentele oficiale, precum si “veniturile totale reale ale populatiei”, “retributia reala si nominala, veniturile totale si reale ale taranimii, indicele general al preturilor si tarifelor, pensia reala si alocatia medie de stat pentru copii”. De asemenea, partidul nu voia ca tot romanul sa cunoasca date legate de calitatea necorespunzatoare a produselor, dimensiunile productiei industriale rebutate sau in cazul agriculturii, costurile productiei agricole pe produse.

Constituiau de asemenea secrete de stat datele absolute privind consumul pe locuitor la principalele produse alimentare si nealimentare, gradul de inzestrare cu bunuri de folosinta indelungata a populatiei si chiar situatia numerica a traficului de calatori. Nu aveam voie sa cunoastem date si informatii privind accidentele de munca, imbolnavirile in masa, indicatorii asigurarilor sociale de stat, numarul pensionarilor sau al minorilor care necesitau institutionalizare sau ingrijire si nici necesarul de medicamente pentru populatie.

Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste interzicea, de asemenea, publicarea informatiilor privind raspandirea raiei si a paduchilor, ca sa nu mai vorbim de cauzele sociale ale mortalitatii infantile sau de numarul avorturilor, legale ori ilegale.

In privinta relatiilor internationale, se avizau pentru publicare doar documentele oficiale ale vizitelor peste hotare, iar la capitolul Alte date nedestinate publicitatii erau trecute statisticile privind criminalitatea, accidentele grave si catastrofele, incluzind cauzele si consecintele acestora. Asa ca, in Romania, inainte de 1989, nu se putea intampla nimic rau fara voia partidului comunist. Cu alte cuvinte, vorba lui Napoleon dintr-un banc care circula in acei ani, “Daca as fi avut presa din Romania, nimeni nu ar fi aflat ca am pierdut la Waterloo”.

Bineinteles ca inainte de 1989 a existat si transparenta, insa intr­o singura directie, de sus in jos, si pe doua nivele distincte. La “etajul de sus” al transparentei, avind la indemana institutii specializate (precum Securitatea), activistii de partid cunosteau tot ce se intampla in tara. O forma aproximativa de transparenta a constituit-o mecanismul “criticii si autocriticii”, care lasau sa se intrevada punctele de tensiune din sistem.

La inceput, in primul deceniu al regimului comunist, critica si autocritica aveau efecte de-a dreptul magice chiar o data cu invocarea lor, dar treptat cele doua instrumente des utilizate in lupta pentru putere in anii cinzeci au devenit desuete si formale, iar la finele anilor saptezeci abia mai erau pomenite – si numai in cazuri exceptionale. Partidul devenise monolit, iar secretarul sau general conducator iubit.

Totusi, la nivelul conducerii si al institutiilor care asigurau prin secretizare si teroare perpetuarea dominatiei sovieto­comuniste, transparenta era impusa in interior de necesitatea controlarii absolute a tuturor membrilor din acest corp socio-profesional: securistii si liderii comunisti isi supravegheau riguros unii altora fiecare rasuflare. Nicaieri n­a inflorit delatiunea cu o mai mare vigoare decat in sanul Securitatii si al Comitetului Central.

Daca functiile de partid si de stat cresteau direct proportional cu accesul la informatie, la etajul inferior al transparentei, pentru cei aflati departe de putere, adevarul devenea din ce in ce mai tainic, adesea subiect de conversatie in soapta. In lipsa unor date reale, in prezenta fricii fata de depozitarii adevarului, incetul cu incetul lumea marunta indentifica vinovatul pentru esecurile social­economice ale sistemului in sefii cei marunti, in persoana gestionarului si a administratorului de bloc, a soferului de troleibuz si a maistrului de la serviciu, a taranului din piata si a doctoritei de la circa…

II.Birocratia si interesul politic ca forme de cenzura

Aceasta era situatia in 1989. Atunci, controlul informatiilor nu cuprindea doar realitatile economico-sociale, ci si domenii mai indepartate de interesele politice ale vremii, ca stiintele abstracte. El s-a exercitat insa intens in domeniul stiintelor sociale, unde apropierea de adevar prin cercetare a fost inlocuita cu actiunea de justificare a opiniilor oficiale. Dupa cum remarca Friedrich Hayek, in statul totalitar "aceste discipline au devenit cele mai productive masini de fabricat mituri, pe care carmuitorii le folosesc pentru a indruma mintile si vointele supusilor lor".

Intr-adevar, nu putem nega ca in ultimii ani ai national-comunismului romanesc falsificarea istoriei, in special a celei contemporane, dar nu numai, a atins cote rusinoase.

Dupa 1989, desi accesul la informatie si libertatea presei au devenit castiguri incontestabile, actiunea de reabilitare a istoriografiei nu a fost una pe masura asteptarilor. Ca urmare, nu cunoastem decat precar si nesistematic realitatile camuflate de aparatul de cenzura al fostului regim, asa cum nu cunoastem nici acest aparat, iar mult-asteptatele sinteze privind istoria comunismului romanesc sunt inca in faza embrionara. Este acesta doar rezultatul unei neangajari a istoricilor intr-un teren, e drept, dominat ideologic, dar minat de pasiuni politice?

Este vorba doar de o exagerata manifestare a "inhibitiei de protectie" a unor cercetatori, in fond si ei oameni, care nu-si pot pastra sangele rece investigind culisele comunismului romanesc, o epoca intesata de umilinte, meschinarii, de acea sumedenie de agresiuni impotriva demnitatii umane pe care le-am resimtit cu totii? Latura subiectiva nu are insa cum sa justifice in totalitate gravul esec pe care il putem consemna in cercetarea din acest domeniu.

Nu cred ca ne putem indoi de realitatea acestui esec. Fara a insisita pe o inventariere a lucrarilor aparute, cele mai multe reduse la dimensiunile unor articole in culegeri de studii, sa le comparam doar cu uriasul volum al memorialisticii supravietuitorilor gulagului comunist. Rezultatul este edificator si impune o analiza mai atenta a cauzelor.

Prima piedica si cea mai importanta in calea cercetarii istoriei perioadei comuniste este accesul la surse. Documentele care consemneaza informatii esentiale, stocate in principal in arhiva fostului Partid Comunist, nu au fost multa vreme, iar acum sunt greu accesibile istoricilor. Au existat bineinteles si exceptii, in privinta unor fonduri limitate si in cazul unor persoane agreate fie de cei din institutiile care au gestionat in trecut sau gestioneaza in prezent aceasta arhiva, fie de persoane influente din sferele puterii.

Se poate spune ca mentinerea in Romania intr-un regim secret a arhivelor comunismului nu a fost un accident birocratic, ci o expresie a vointei politice. Cei care au preluat puterea dupa caderea regimului Ceausescu au privit inca din primele zile ale lui 1990 cu vadita precautie orice ingerinta publica in aceste arhive, ele fiind puse sub control militar si evacuate din localurile anterioare de detinere.

Vechiul militant comunist Alexandru Birladeanu, ajuns lider marcant al noii puteri, a relatat astfel acest episod: "Devenind in 1990 presedintele Senatului, m-am interesat unde se afla arhiva Comitetului Central. Am fost informat ca ea este transportata la Pitesti si predata armatei spre pastrare. Am vorbit de doua ori cu ministrul Apararii Nationale din vremea respectiva, generalul Spiroiu, atragindu-i atentia asupra raspunderii ce-i revine primind in grija respectiva arhiva si l-am sfatuit sa nu permita accesul nimanui la arhiva inainte de reglementarea oficiala a modului de administrare si folosirea acesteia, pentru a se evita sustragerea sau falsificarea unor documente. Generalul Spiroiu m-a asigurat ca acestea sint si ordinele date de el".

Pericolul sustragerii unor documente din arhiva fostei conduceri a Partidului Comunist invocat de dl. Birladeanu ar fi putut duce la erodarea prestigiului unora dintre personajele principale ale scenei politice. Probabil ca nu intimplator documentele acestei arhive au fost reindosariate in intervalul 1990-1993 de ofiteri responsabili cu pastrarea documentelor secrete. De unde aceasta precautie a autoritatilor fata de dosarele comunismului? O posibila explicatie a oferit publicistul Bogdan Ficeac: "In primele zile ale revolutiei romane am avut posibilitatea sa vad acele dosare de cadre strict secrete, din fisetele biroului organizatiei de baza dintr-un sector al Bucurestiului.

Uimirea a fost totala. Studiind dosarele celor aflati in functii de conducere, am descoperit cu o imensa surprindere ca marea majoritate a nomenclaturii avea in fisele personale pete care, in cazul membrilor de partid obisnuiti erau inadmisibile".
Aceste "pete" constau, dupa aceeasi marturie, in grave delicte in ochii partidului, cum ar fi rude in strainatate sau condamnari politice, dar si in amanunte compromitatoare legate de viata intima a activistilor de partid.

Ca Securitatea a supravegheat atent nomenclatura, rapoartele ei ajungand in cele din urma la responsabilii de cadre ai partidului, nu este o noutate. Marturii ale ofiterilor Consiliului Securitatii Statului din 1968 arata ca practica era raspindita in anii lui Dej. Un raport secret al Sectiei CC pentru controlul muncii la Ministerul Fortelor Armate, Ministerul Afacerilor Interne si Justitie din aprilie 1968 consemna ca in trecut s-a efectuat "urmarirea informativa a unor tovarasi din conducerea partidului" din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mai mult, din ordinul lui Alexandru Nicolski si Pintilie Gheorghe, agenti sovietici ajunsi in fruntea Securitatii, care actionau probabil din ordinele Moscovei, in 1949 a fost pus sub ascultare chiar si telefonul lui Dej.

Initiat in tainele acestor intrigi bizantine din sanul partidului, odata ajuns la putere, Nicolae Ceausescu a utilizat din plin Securitatea in urmarirea opozantilor sai din interiorul PCR, dintre care multi au ocupat functii politice de prim rang in Romania ultimilor ani. In acest context, nu poate fi o simpla intimplare conservarea in regim secret a arhivei care inmagazineaza, la un loc, stenograme ale discutiilor de la conducerea partidului, dosare de cadre si documente privind deciziile politice si economice ale celor care au condus tara pana in 1989.

Aceasta pudoare fata de trecut nu este accidentala. Explicind dominanta psihologica a elitei comuniste, Piotr Wierbzbicki arata ca "entitatile sacre, superioare, suprareale, suprapersonale nu pot fi obiectul unui sentiment atat de comun cum este curiozitatea”.

Se poate spune ca impiedicarea accesului la arhivele fostului partid comunist, prin interdictii la informatii despre trecutul apropiat, cat si continuarea secretizarii regimului dupa 1990 nu au fost intimplari birocratice, ci rezultatul unui demers elaborat la cel mai inalt nivel. Concluzia este intarita de Alexadru Barladeanu. Desi fusese, ca presedinte al Senatului, a doua persoana in stat, dupa pensionarea din functia politica nu i-a mai fost deajuns calitatea de academician, fiind pus el insusi in imposibilitatea de a consulta documente care il interesau in elaborarea unui studiu despre problema tezaurului Romaniei de la Moscova:

"La inceputul anului 1993, dupa retragerea mea din viata politica, am primit un telefon de la generalul Spiroiu, prin care acesta m-a informat ca a avut ocazia sa citeasca stenograma discutiilor din 1965 cu Brejnev, ceea ce l-a lamurit in chestiunea tezaurului. L-am intrebat cu ce prilej a facut acest lucru; mi-a raspuns ca a fost nevoie de acea stenograma pentru pregatirea unui material. Din ordinul cui s-a umblat la arhiva? - am vrut eu sa aflu, generalul Spiroiu raspunzandu-mi ca nu are voie sa spuna asta. I-am cerut o copie dupa stenograma privind cele spuse de mine in acea sedinta. Nu am voie! mi-a raspuns el din nou. Reintram astfel in lumea absurdului, in care puteau fi declarate secrete fata de cineva cele spuse de insusi acel cineva".

In aceasta “lume a absurdului” in care domnul Barladeanu a “reintrat” dupa retragerea sa din viata politica, unii istorici romani si straini au trait zi de zi, in incercarea uneori disperata de a ajunge la documentele care ii intereseaza. Ani de zile, cautarea documentelor unui partid de care toti s-au dezis si care nu mai exista, dar a carui desfiintare nu a fost legalizata tocmai pentru a nu se ridica public problema succesiunii si a gestiunii imensului sau patrimoniu a fost privita de autoritati cu o ostilitate descurajanta.

Chiar dupa ce arhiva fostului CC al PCR a iesit de sub tutela armatei si a ajuns la Arhivele Statului, situatia nu s-a imbunatatit. Nici aceasta institutie nu a reusit asumarea unei deschideri reale catre cercetatorii care au cerut sa consulte fonduri documentare ale fostului Partid Comunist. Raspunsul fata de solicitari a ramas un refuz mascat in amanari nesfirsite, tradand acelasi comportament conservator. Acest conservatorism a fost de altfel remarcat in dezbateri publice sau in memorii adresate de unii cercetatori autoritatilor. De altfel, reflexul conservator apartine, in opinia lui Adrian Marino, majoritatii institutiilor culturale mostenite de regimul Iliescu de la vechiul regim comunist – si cu atat mai mult arhivelor:

"Rolul institutiilor culturale continua sa ramana, in viziunea oficiala, declarata sau latenta a regimului, unul fundamental conservator. Ele nu se pot adapta, in mod efectiv, noului regim democratic. Toate institutiile culturale esentiale create dupa model sovietic, stalinist, au fost concepute ca instrumente de incadrare, control, dirijare si sanctionare a oamenilor de cultura. Ele sunt centralizate, restrictive prin definitie".

Nici macar asteptata Lege a Arhivelor Nationale nu a imbunatatit situatia accesului la sursele documentare ale istoriei comunismului, care a ramas fragmentat, iar deschiderea nu s-a petrecut. Mai mult, prevederile cu care este abilitat de lege noul depozitar al documentelor ramase de pe urma Partidului Comunist au sporit deceptia cercetatorilor.

Legea Arhivelor Nationale, adoptata dupa scurte dezbateri in martie 1996 si promulgata la 1 aprilie acelasi an contine la Capitolul IV, cat si in Anexa 6 interdictii pe lungi perioade de timp (cea mai redusa este de 30 de ani de la data crearii documentului, mergind pana la interzicerea totala a accesului la fonduri de arhiva care "pot afecta interesele nationale, drepturile si libertatile cetatenilor" sau "nu sunt prelucrate arhivistic").

Aceasta lege a cautionat practic demersurile oculte de la inceputul anilor '90, menite sa puna la adapost pe o lunga perioada de timp documente care ar putea aduce lumina in culisele comunismului romanesc. Era o pozitie adoptata de oficiali, multi dintre ei fosti comunisti, dar pusa in practica cu discretie.

Acelasi Alexandru Barladeanu recunostea ca fondurile arhivistice de la C.C. privesc momente importante ale istoriei ultimilor 50 de ani, ceea ce le confera "un caracter mai complex decat de simple fonduri de arhiva... Arhivele C.C. nu sunt proprietatea nimanui, ele constituie un fond anume apartinand natiunii. Orice publicare partiala sau selectiva a materialelor poate transforma o opera stiintifica intr-un act politic".

Actionand in consecinta, reprezentantii Ministerului Apararii Nationale sau ai Arhivelor Nationale, detinatorii acestor fonduri documentare, au raspuns, nu o data, la adapostul legii si invocand principiile arhivistice, ca documentele de interes din arhiva fostului Comitet Central al Partidului Comunist "nu sunt prelucrate", ceea ce, dincolo de termenele legale de consultare a documentelor, a facut oricum ca accesul la ele sa fie foarte greu posibil. Astfel, nici macar acea "publicare partiala" nu s-a petrecut in forme relevante, ca sa nu mai vorbim de deschiderea fondului in integralitatea lui.

Putem conchide astfel, fara teama de a gresi prea mult, ca esecul istoriografiei romanesti in a descifra istoria ultimei jumatati de veac a fost rezultatul unei decizii politice care exprima un tip de ipocrizie identificat de Andrei Plesu la persoane care "confunda morala cu discretia", persoane pentru care "nu actul blamabil e rusinos, ci eventuala lui publicitate".

Acest comportament a fost asumat la cel mai inalt nivel in 6 martie 1995, cind, prin vocea consilierului Cornel Codita, presedintele Iliescu transmitea mesajul sau istoricilor reuniti la o sesiune de comunicari cu prilejul scurgerii unei jumatati de veac de la instaurarea guvernului Groza. Atunci, cei adunati in sala de conferinte a Institutului "Nicolae Iorga" au aflat stupefiati ca de fapt, in Romania accesul la arhivele comunismului “este neingradit”!

Aceasta secretizare a istoriei comunismului romanesc nu poate fi pusa in seama conservatorismului imanent al structurilor birocratice. Secretizarea s-a perpetuat ca urmare a deciziei si ratiunii politice a regimului Iliescu, departe de necesitatea reala de protejare a sigurantei nationale sau de invocarea absurda a drepturilor consitututionale ale celor care ar fi supusi judecatii istoriei, pentru colaborationismul excesiv sau pentru participarea la acte de represiune in vremea regimului comunist si in contradictie cu declaratiile oficiale ale varfurilor puterii de pana in 1996.

Consecintele acestui fapt nu sunt de neglijat. Ele constau in ignorarea, sau chiar mai rau, in revalorizarea absurda a trecutului comunist de catre paturi tot mai largi de oameni, afectati de greutatile tranzitiei. Sunt relevante in acest sens rezultatele unei anchete psiho-sociologice, desfasurata intr-o localitate din mediul rural:

"Cele mai idealizate erau conditiile de viata din timpul lui Ceausescu, prin opozitie cu preturile mari ale perioadei de tranzitie. Foarte putini pareau sa-si aminteasca ca totul era cartelat in ultimii ani ai lui Ceausescu si ca deseori nu se gaseau nici cantitatile infirme de pe cartele. Desi majoritatea a afirmat ca stia de existenta unui mare numar de detinuti politici, aceasta nu i-a impiedicat sa declare perioada lui Gheorghiu Dej drept o perioada ideala. In mod convenabil, toate detaliile neplacute au fost uitate. Cheia principala pentru citirea trecutului sint interesele prezentului, chiar daca procesul se petrece inconstient".

Concluzia Alinei Mungiu, realizatoarea acestei investigatii este la fel de ingrijoratoare ca si constatarile; suntem "la fel de izolati fata de propriul trecut. Un popor in care elita este distrusa sau redusa la tacere si in care stapanirea este suficient de lunga ca toti cei care traisera constient si alte vremuri sa isi atinga sfarsitul biologic este practic un popor nou.

Aceasta distrugere nu a fost accidentala, ci programata. Singura memorie autentica a populatiei pe care am intalnit-o se referea la perioada de la Gheorghiu Dej incoace. Aceasta se constituie in singurul camp de referinta la care populatia are acces pentru raportarea experientelor sale contemporane. Totul se petrece intr-un cerc inchis, in universul saracit, concentrationar aproape, al experientei comuniste romanesti".

Ea se poate materializa in consecinte dramatice.

Fetisizarea experientei traumatizante prin care a trecut poporul roman intre 1945 si 1989 are deja urmari grave: sub apasarea greutatilor tranzitiei, tot mai multi oameni privesc inapoi nu doar cu nepasare, ci cu o nostalgie declamata uneori cu vehementa. Secretizarea inutila a unei societati, a istoriei ei apropiate si triste, poate deveni o premiza a restauratiei, prin efectele nefaste asupra mentalului colectiv. Astazi, defuncta cenzura a fost inlocuita de un corp birocratic ostil transparentei, care nu o data raspunde direct, prompt si eficient comenzii politice.

Este posibil, din pacate, ca de asta data ca pretul esecului inregistrat de istoriografie in incercarea si dorinta legitima de a evalua corect impactul produs asupra natiunii de comunism, esec datorat intereselor de grup ale elitei politice a regimului Iliescu, dublat ca efect de inconstienta si egoismul birocratic uneori brutal al detinatorilor arhivelor fostului regim, sa fie mare. Atat de mare, incat sa il plateasca intreaga natiune, si pe termen lung.


descarcă versiunea integrală a textului