Doina Jela

Despre Lexiconul negru

„Este foarte frumos, intr-un proces,
cind acuzatul vine si recunoaste tot.“
GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ

Ideea unui „dictionar“ al anchetatorilor, temnicerilor si tortionarilor comunisti a aparut in timpul unei intilniri cu cititorii romani de la Paris, in cea mai mare parte a lor fosti detinuti politici.

Am imbratisat-o din prima clipa, desi am fost perfect constienta inca din acel moment ca, un proces al comunismului romanesc dovedindu-se imposibil, oricare ar fi forma pe care i-as da-o, un asemenea inventar va ilustra prin imperfectiunile lui aceasta imposibilitate, si ca demersul ca atare pentru realizarea lui va fi un slalom printre obstacole interioare si exterioare, juridice, psihologice, morale si materiale.

Mai intii despre aceste obstacole. Cel mai insidios dintre ele interior si exterior totodata este „cu ce drept“?

Multi oameni in Romania sint nu doar indiferenti, ci ostili ideii oricarei rememorari si examinari a trecutului. Si in mod evident nu numai cei pe care acest trecut ii dezavantajeaza. Nu numai cei care, in numele „Invataturii Inaintate“ cum o numea Soljenitin, au torturat, au intemnitat, au chinuit si au ucis oameni, au dat informatii la Securitate, au depus marturie falsa, au ingropat pe ascuns un om ucis sub tortura, sau au coordonat de pe pozitii inalte toate acestea. Despre fiecare dintre ei opinia publica din Romania, cu toata imprecizia acestui termen, pare sa fie de acord ca si-a facut datoria in conditiile date, „fiindca asa au fost vremurile“.

Refuzul distantarii de acele vremuri, „asa cum au fost“, par sa nu-l impartaseasca doar aceia pe care interese concrete si cum nu se poate mai materiale ii tin atasati de ele, si pe care confuzia juridica ii pune la adapost de orice raspundere, ci aproape intreaga societate romaneasca.

N-aveam nici un dubiu ca lucrarea proiectata nu voia sa se substituie justitiei: nu pedepsirea vinovatilor ma interesa – nimeni nu-si propune, cred, scopuri cu desavirsire irealizabile –, nici macar recunoasterea vinovatiei, desi miracole s-au mai vazut si eu insami am consemnat ulterior ceva ce mi se pare a fi un asemenea miracol; ci enuntarea faptelor, adica exact descrierea, sau restituirea acelor vremuri, prin intermediul unei suite de portrete.

O carte impotriva curentului general de opinie, care sa nu aiba nici alibiul interesului strict estetic, se poate insa scrie?

Si daca da, inca o data, de ce s-o scriu tocmai eu?

In legatura cu indreptatirea fostilor detinuti politici nimeni nu are indoieli. Si cu atit mai putin ei insisi. Purtatorul lor de cuvint cel mai autorizat, l-am numit din nou pe Soljenitin, a exprimat cel mai bine nu doar indreptatirea, ci chiar acest imperativ al demnitatii:

„Dar noi, ce trebuie sa facem?… Cindva, urmasii nostri vor numi citeva din generatiile noastre de papa-lapte: mai intii, am ingaduit cu supusenie sa fim batuti cu milioanele, pe urma i-am ocrotit pe ucigasi, sa-si traiasca fericiti batrinetele. (…) Inaintea tarii noastre si inaintea copiilor nostri sintem obligati sa-i cautam si sa-i judecam pe toti! Sa-i judecam nu atit pe ei cit mai ales crimele lor.“

Dincolo de datoria fata de ei insisi de a-si investi inteligent si sanatos singurul capital de care dispun, suferinta indurata, transformind-o in istorie consemnata (dupa ce ei insisi se incredintasera ca un Nürnberg al comunismului nu este pe cale sa se produca), cei care-mi propuneau, mie si editurii Humanitas, acest proiect, simt asadar si o datorie fata de viitor.

„Trebuie sa condamnam in mod public insasi ideea de reprimare a unor oameni de catre alti oameni. Trecind viciul sub tacere, cufundindu-l inauntrul nostru doar sa nu iasa afara, noi de fapt il semanam si el va rasari inmiit in viitor (…). Tinerii capata convingerea ca ticalosia nu e pedepsita niciodata pe pamint, dar aduce intotdeauna bunastare. Si va fi cumplit si va fi neplacut sa traiesti intr-o asemenea tara“ (Soljenitin, I).

Or, eu insami am convingerea ca singurul meu capital important, ca scriitor, este nenorocul de a ma fi nascut si de a fi trait intreaga mea existenta de pina acum intr-o tara care s-a condus dupa „Invatatura cea mai Inaintata“, unde se construia „Cea mai Buna si mai Dreapta dintre Societati“, si apoi in teritoriul cuprins de putrefactie lasat de ele in urma. Eu insami cred ca singurul mod inteligent de a investi acest capital este sa observ si sa descriu „laboratoarele secrete“, functionarea rotilor dintate ale Marelui Stabiliment de Noapte, in care acest dezastru s-a fabricat. Nu numai sa constat ca este cumplit sa traiesti intr-o asemenea tara.

In definitiv, daca doar justitiei ii revine rolul sa judece si sa condamne, iar intr-un alt plan, lui Dumnezeu, nu cred ca, pina atunci, nu avem toti dreptul de a trai intr-o tara salubra si normala, in care sa nu facem si sa nu ni se faca rau.
Calailor nostri, pe care nu societatea, ci stapinii lor i-au investit cu infama lor indeletnicire, pe care au indeplinit-o nu in binele comunitatii, ci al stapinilor lor si al lor insisi, nu le datoreaza nimeni respect infricosat.

Desigur, sub indiferenta cu care cei mai multi oameni din Romania au ales sa uite, se ascunde neincrederea. Avertismentul profetic al lui Soljenitin de acum 30 de ani devine realitate. Nu numai ca nici unul dintre fostii industriasi ai crimei nu a fost judecat si condamnat, nu numai ca nu si-a luat vreunul capul in miini, ca la Nürnberg si coplesit de oroare sa spuna „sint un calau si un ucigas“. Dar, chiar in momentul cind scriu aceasta prefata, un post de televiziune ii adreseaza printr-un moderator cunoscutului general Plesita intrebarea ce amestec a avut in agresarea in 1977, pina la starea de coma, a Monicai Lovinescu.

Amintesc ca dupa expulzarea opozantului Paul Goma, dupa ce-i promisese acestuia un semn ca „bratul inarmat al poporului e lung“, Securitatea a trimis un comando s-o bata pina in pragul mortii, dar sa n-o ucida pe cea care instrumentase rasunatoarea campanie de presa pentru eliberarea scriitorului captiv, cunoscuta jurnalista de la Europa libera. (Literalmente consemnul fusese „s-o transforme in leguma“.)

Locvace si bonom, in septembrie 2000, generalul, fost ministru de interne al lui Ceausescu, raspunde ca nu, nu el a primit de la Ceausescu ordinul de a o neutraliza pe redutabila adversara, dar nu a facut deloc rau, Pacepa, sa indeplineasca acel ordin: „Intre noi fie vorba, a spus generalul zimbind familiar si complice, nu-i strica o bataie la cur, Monicai, ca sa-i vina mintea la cap.“

Ceva mai putin complezent, un altul i-a trimis directorului editurii Humanitas si sefului publicatiei care mi-a gazduit in chip de semnal un fragment din prezenta lucrare, lungi scrisori cinice si amenintatoare, amintindu-le totodata, prin intermediar, fostilor detinuti ca „le-am ramas datori“ cu ani de inchisoare. Ca si avertismenul ca urmatoarea data nu vor mai comite imprudenta de a-i elibera inainte de efectuarea celor 25 de ani de munca silnica, bunaoara.

Iata ceva ce nici Soljenitin n-a prevazut, fostii calai nu mai au nevoie sa scrie in memoriile lor ca Pitestiul este o inventie a lui Virgil Ierunca, lagarele din Balta Brailei o inventie a lui Ion Ioanid, iar Cavnicul, Aiudul, elucubratii ale ziaristilor si istoricilor. Pentru prima data „gaitanele albastre“ nu mai sint nevoite sa spuna minciuni, ci pot recunoaste fara pericol ca Pitestiul, Aiudul, Balta Brailei si cei 25 de ani de temnita grea pentru a fi strigat ca regimul nu este bun, au existat, ba chiar ca au fost necesare.

Fireste, nu eram atit de naiva sa cred ca obiectivitatea si estetismul dezinteresat al portretelor mele ar putea fi pe placul modelelor care le inspirau. Or, din pacate, unele dintre etapele demersului pentru realizarea unei asemenea lucrari depind de oamenii susceptibili sa-mi inspire portretele. Influenta lor indirecta, daca nu totalul lor monopol asupra institutiilor statului este foarte puternica. Cu atit mai mult asupra arhivelor institutiilor care au detinut direct pirghiile si resorturile represiunii.

Un ultim obstacol, de fapt o suita de obstacole era de ordin metodologic: asupra caror portrete ma voi opri, pentru a ilustra vremurile prin protagonistii lor cei mai specifici? Cine ar trebui deci sa figureze intr-un asemenea dictionar? Ca de obicei, in asemenea intreprinderi, optiunea, urmata de consecventa cu propriile premise, imi apartinea fireste.

Cel mai simplu mi s-a parut sa incep prin a consemna, respectind doar ordinea alfabetica, fiecare personaj intilnit in memorialistica de inchisoare, ca incarnind cu violenta represiunea, cu unica grija de a acoperi, in acelasi timp, toate ipostazele administrative: anchetator, gardian, director de inchisoare, presedinte de tribunal. Dar si inalt demnitar de partid, atunci cind acesta este consemnat undeva ca punind mina pe bita sau lovind direct cu pumnul si cu piciorul, ca mai sus-pomenitul general Plesita.

Tabloul rezultat, dind o idee despre natura sistemului comunist, ar fi fost fara indoiala destul de expresiv si asa, dar mult prea incomplet si lipsit de „armatura“. Pe de o parte, fiindca detinutii politici au venit de multe ori in contact doar cu uneltele din cele mai joase esaloane ale ierarhiei, si in imprejurari prea putin propice retinerii unor nume; pe de alta parte, fiindca tortura, in orice sistem concentrationar si nu mai putin in cel romanesc, n-a fost doar fizica, ci si morala; n-a existat doar agresiunea mutilanta fizic, ci si cea care a marcat cu nevroze iremisibile psihicul a numerosi fosti detinuti. (Un institut si un laborator subventionate de Comunitatea Europeana, la Bucuresti si la Craiova, se ocupa in prezent de aceste urmari, iar ele sint vadit de domeniul dezastrului.)

In fine, fiindca sistemul represiv a fost mai complex decit o masina de torturat si ucis oameni, el urmarind „nu moartea pacatosului, ci indreptarea lui“ adica reeducarea si transformarea lui intr-un ins atomizat, cel putin inapt sa-i puna in pericol perpetuarea, daca nu destinat sa i-o asigure, prin adeziunea lui. Era deci vorba de inregistrat toate categoriile „functionale“ ale complexei masinarii. Este nevoie de o explicatie aici. Desi sint de acord in principiu ca asa cum victima este unica, tortionarul (folosesc termenul ca nume generic) este si el unic, un om, pe mine ma interesa, pentru aceasta lucrare in calitatea lui de exponent, de functie.

Facind parte din una dintre categoriile de participanti directi la mentinerea prin teroare a regimului comunist, un asemenea om se individualizeaza, in clipa cind inceteaza sa se comporte ca o piesa, atunci cind inceteaza sa-si indeplineasca rolul, individualizarea (umanizarea) lui riscind sa opreasca mecanismul, sau sa-i fie fatala lui insusi. Fara sa-i ignor cred umanitatea, orice om m-a interesat aici in calitatea de parte componenta distincta a aparatului represiv al acestei „fapturi vii, flexibile, masive, care salasluia in stat precum tenia inlauntrul omului“, cum spunea tot Soljenitin.

Legat si de obstacolul invocat mai sus, mi-am asumat de aceea si riscul de a omite insi care au ilustrat poate cu mult mai multa „stralucire“ functia respectiva, si de a consemna niste reprezentanti mediocri ai ei.

Am continuat cu trimiterea unor cereri de acces la arhive si, concomitent, la asociatiile fostilor detinuti politici, solicitindu-le acestora din urma „listele“ lor cu numele pe care trebuia sa le caut in arhive.

Am inlaturat de la bun inceput o schema pe care cititorul putin familiarizat cu problema s-ar putea simti frustrat ca n-am abordat-o. Organul represiv, cu toate metamorfozele si avatarurile lui, a fost in anii comunismului,

de la infiintarea, in 30 august 1948, si pina la caderea, in decembrie 1989, a regimului, Securitatea.




Desi utila, ideea de a incerca o lucrare cuprinzind pe toti angajatii politiei politice, de-a lungul intregii perioade, imposibila de altfel unui singur om, nu m-a interesat. Eram de parere ca dincolo de imposibilitatea obiectiva, ea comporta riscul de a falsifica descrierea.

Daca am tine cont, de exemplu, doar de cei 3 973 de angajati ai Securitatii (dintr-un tabel infatisind situatia din anul 1950), nu ne-am explica amploarea si eficienta represiunii, care in acel an a atins un apogeu al ei. Nici daca luam in calcul pe cei 42 187 de informatori. Trebuie sa notam ca Militia, infiintata la 23 ianuarie 1949 si subordonata Securitatii, cu un efectiv de 40 000 de oameni in 1953, avea si ea atributii represive: punerea in lucru a dosarelor de deportari, aprobarile de domiciliu, supravegherea persoanelor suspecte. Trupele de Securitate, infiintate in februarie al aceluiasi an, aveau la rindu-le in sarcina inabusirea oricarei forme de opozitie la masurile guvernului, precum colectivizarea, deportarea, lichidarea grupurilor de rezistenta din munti, paza lagarelor de concentrare etc., efectivele lor numarind atunci 55 000 de oameni.

Sa adaugam de asemenea ca, din 1952, Constitutia consfintea, prin articolul ei 65, rolul Justitiei insesi de „aparatoare a regimului de democratie populara si a cuceririlor clasei muncitoare, pentru garantarea respectarii legii poporului, a proprietatii obstesti si a legilor cetatenesti“. Pentru o descriere fidela a participarii institutionale la represiune, trebuiau deci avuti in vedere si oamenii legii: presedintii de tribunale militare si membrii acestora, judecatori, asesori populari, procurori.

Ei au aplicat prevederile unui cod penal, si el de clasa, pronuntind bunaoara, in baza faimosului articol 209, sute de condamnari la moarte si sute de mii de ani de inchisoare, dupa un procedeu aproape mecanic, cu care fara indoiala capul de lista, Alexandru Petrescu, prezent in numeroase lucrari memorialistice, a intrat in legenda. Ar fi trebuit sa-i urmeze, daca am fi conceput cartea ca pe o lista comentata extensiva, intrucit ilustreaza aceeasi functie: maiorii de justitie Macskasi Pavel, Lazar Tudorache, Fekete Constantin, Valeanu Viorel, Koszta Emeric etc.

Pentru ca descrierea sa dea seama de patrunderea in toate straturile vietii, in regimul comunist, a componentei represive a activitatii statului, ar trebui consemnati, tot ca functie, ca rol, participantii la executii, cei ce-au facut parte din escorte si plutoane; soldati in termen, paznici de CAP sau de primarii, obligati sa traiasca permanent in oroare, asistind sau ducind la indeplinire misiuni cum ar fi saparea gropilor, ingroparea cadavrelor, stergerea urmelor; aceia care-si invidiau superiorii ierarhici pentru privilegiul de a nu vedea cu ochii lor moartea si de a nu o da cu miinile lor. Unii dintre ei au sfirsit prin azile psihiatrice.

Singura scapare a acestora a fost in unele cazuri avansarea in grad pina la zone unde crima devenea, din spectacol cotidian, o abstractie. Altii au iesit in tacere din rinduri, s-au dat pe margine si si-au dus in moarte intunecatele taine. Cu unele exceptii, acestora memorialistii nu le-au notat numele. Ne-am putea chiar intreba: care memorialisti? Este de spus insa ca, desi simpli paznici, desi oameni de serviciu, dactilografe, aveau mai toti grade in securitate si functii operative.

Sa mai spunem, aflati in acest punct, ca la executiile (cele precedate de hotariri judecatoresti) participau un reprezentant al Tribunalului Militar, unul al Procuraturii Militare, un delegat MAI, medicul legist, comandantul grupei de executie si comandantul penitenciarului. Uneori, reprezentantul penitenciarului era si comandantul grupei de executie. (Pentru asemenea tabele nominale, referitoare doar la Securitatea din Cluj, pentru primii ani ai comunismului, vezi Analele Sighet, 7, 346 si urm.)

Am optat sa fac un loc in descrierea mea si unor esantioane din armata si din „garzile patriotice“, de fapt echipe de batausi, monitorizind alegerile, organizind mitinguri ale „maselor de oameni ai muncii“, cerind condamnarea la moarte, incitind la asasinat, chiar savirsindu-l la adapostul acestor „mase de oameni ai muncii“.

Aceasta intrucit, desi alegerile in Romania au fost intotdeauna un spectacol contondent, impuscarea, injunghierea, uciderea in bataie a adversarilor, in aresturi special amenajate, nu s-a produs decit acum, la adapostul impunitatii de facto, conferite, nu de acele „mase“, ci de prezenta pe strada a Armatei rosii. Am consemnat, de asemenea, functia asesorului popular numit de partid sa indrume justitia, a organului de partid insarcinat cu arestarile si condamnarile penale, anume procuratura, care se sprijinea la rindu-i pe mii de informatori si avea autoritate asupra celorlalte institutii: armata, securitate, militie, inspectii in penitenciare.

In final, am optat de fapt pentru aceasta forma in miscare pina la tusa finala, un fel de puzzle proteiform inceput din toate partile o data, tinzind sa devina un cosmoid, o harta, un glob pamintesc al ororii si distrugerii, si totodata o istorie nationala a infamiei pentru a-l parafraza, prezumtios, pe Borges.

Citeva cuvinte despre realizarea propriu-zisa a proiectului.

Scrisorile adresate conducerii SRI, vizitele si discutiile cu directorii de arhive, chiar chestionarele trimise asociatiilor fostilor detinuti politici din tara si citorva victime notorii ale represiunii comuniste, muncitori, scriitori, ziaristi, nu mi-au adus o recolta prea incurajatoare. Dar nici cu totul descurajanta, trebuie sa spun. Primele „aluviuni informationale“ provin din memorialistica de inchisoare deja publicata si din numeroase manuscrise inca inedite, pe care autorii lor au avut amabilitatea sa mi le incredinteze spre lectura si care mi-au furnizat in timp o pretioasa baza de date. Aceste „aluviuni“ veneau dinspre fostele victime si se refereau la fostii calai.

Daca in comunism totul nu a fost intotdeauna in alb si negru, mentinerea ca repere si etalon a acestor culori imi era absolut necesara. In plus, texte dovedind o memorie prodigioasa, ca al lui Ion Ioanid, Theodor Dutu, sau o vointa expresa de a aduna probe pentru un eventual „proces al comunismului“, ca Paul Goma, Cezar Zugravu, Nicu Ionita, contin uneori fise aproape complete ale persecutorilor. Dintre aceste lucrari, o mentiune speciala se cuvine cartii editate in SUA de catre Cristian Petru Balan, in 1993, intitulata chiar Dictionarul criminalilor comunisti, ca si documentelor publicate anual de Fundatia Civica sub numele Analele Sighet si cele din revista Memoria, care au tangenta cu tema. La fel, imensa cantitate de date adunate la Paris de Cicerone Ionitoiu, fost detinut politic.

Despre numele de anchetatori, gardieni, directori de inchisoare, presedinti de tribunal, procurori, care reveneau in mai multe lucrari memorialistice, am solicitat date de la arhivele SRI si, pentru unele, de la serviciul de Evidenta Populatiei din Ministerul de Interne.

Din pacate, inca o data, din nici o directie nu mi s-a facut surpriza vreunei deschideri deosebite spre colaborare. Cred, de altfel, ca exceptind dosarele in care informatiile despre agenti, metode si acte de represiune au fost consemnate si pastrate tot in scopul represiunii (rejudecarea procesului de la Canal, a procesului Patrascanu, a procesului Turcanu etc.), in arhive nu se pastreaza multe dovezi explicite ale criminalitatii regimului comunist. Beneficiind de un regim juridic confuz si interpretabil, datele privind identitatea membrilor aparatului nu sint puse la indemina cercetatorilor.

(O adevarata mlastina legislativa face de fapt imposibila chiar si invocarea celor citeva articole din Codul penal privitoare la culpa de favorizare a infractorului, care pot fi invocate in tarile unde s-a legiferat imprescriptibilitatea crimelor regimului comunist.) Cu citeva exceptii deja notorii – Monica Macovei, Dan Voinea –, oamenii legii nu s-au angajat hotarit in nici un dosar important susceptibil de a fi „politizat“, si care dosar important (Valea Jiului, Represiunea din decembrie) nu este susceptibil de politizare?

Din cauza acestei colaborari putin entuziaste, desi, cum am mai spus, nu am vrut sa-i cuprind pe toti, si nici macar un numar cit mai mare dintre anchetatorii, temnicerii, calaii fostului regim, este posibil sa fi omis pe unii foarte importanti. Este aproape sigur ca am omis pe multi mai importanti decit unii dintre cei mentionati.

Nu m-a preocupat exhaustivitatea, ci un alt tip de exigenta extensiva, despre care am vorbit. Am avut in vedere sa acopar pe cit posibil nu numai locul geometric al represiunii (birouri de ancheta, inchisori, lagare de munca, azile psihiatrice), ci sa inregistrez pe cit posibil toata perioada, de la alegerile din 1946 pina la caderea regimului comunist, in decembrie 1989. Am vrut nu doar sa acopar toate profesiile criminale, inclusiv cele incluse de Hannah Arendt in categoria „criminalilor de birou“, ci si sa realizez o galerie de portrete si o tipologie a instrumentului represiunii.

Concepind lexiconul si ca pe o galerie de portrete, nu am putut sa rezist tentatiei de a nota si consideratiile memorialistilor despre resorturile interioare ale crimei, morale si uneori psihologice. O unealta este si ea inzestrata cu liber arbitru, si avatarurile acestuia m-au interesat in cel mai inalt grad. Daca este adevarat ca umanul isi atinge maximum de umanitate in ispita si daca, asa cum spunea Kundera, exista epoci in istorie cind omenirea este supusa la mari incercari, iar comunismul este cea mai mare dintre ele, atunci este adevarat si ca el ofera scena pentru cele mai interesante manifestari ale umanului.

Acestea fiind zise trebuie sa precizez ca nu am dedus de nicaieri ca ar exista un portret-robot al tortionarului, in ciuda unui numar mare de trasaturi care-i unesc. Unul este dur, voluntar, rece, avind un anume tip de sensibilitate si sentimentalism, mediocre, ale omului „atomizat“, de care vorbea Hannah Arendt, ca Gheorghe Craciun, director la Aiud, altul este bolnav de cruzime (sau intoxicat cu cruzime), cu periodice voluptati si generozitati de fiara satula, ca Lazar Tiberiu; altul, specie de altfel rara printre tortionarii romani, este un fanatic rece, un moralist, din familia inchizitorilor tip Che Guevara, Djerjinski, Lenin, care martirizeaza trupul pentru a salva sufletul etc.

Desi mi s-a parut ca pe cititor il va interesa si ce fel de om este, bunaoara, un Turcanu, sau un Plesita, sau un Draghici, nu in ceea ce are el tipic, ci in individualitatea lui, cred ca psihologia nu da seama de nimic. Si ca optiunea pentru, iar apoi nerenuntarea la „meserie“ au o explicatie suficienta in retributia (de 4 ori mai mare, chiar si pentru un gardian, la un moment dat), in avantaje materiale, in privilegii si in trasaturi mai mult sau mai putin comune umanitatii medii.

In acest spatiu, o anumita lipsa de reprezentari general umane, in locuita cu ordinul, care trebuia executat; lacomia de a trai plenar in sfera inferioara a existentei, din lipsa de acces la cea superioara, trasaturile pe care le gaseste Soljenitin „gaitanelor albastre“, se pot constata. Dar aproape in toate cazurile, blazarea sau zelul in a-si face datoria se combina cu certitudinea ideologica de a fi in sensul istoriei, de a avea dreptate; cu increderea in invatatura cea mai inaintata si in sefi; cu betia puterii care creste, „ca slanina pe porc“ atit timp cit este hranita cu exercitiul nepedepsit al puterii.

Sentimentul de siguranta, de inocenta, de lume stabila care traieste sub regimul impunitatii se reveleaza si in aspectul ludic al sadismului tortionarilor: unul se joaca cu cadavrele, altii pun in scena ceremonii profanatoare, altii isi obliga victimele sa imite animale in schimbul hranei. Aceste manifestari ale „bucuriei jocului“ reveleaza insa si regresia pe scara umanului. La fel alcoolismul multor tortionari, in special directori de inchisori, gardieni, dar si anchetatori. Cu citeva exceptii, pe care n-o sa le insir aici, nefiind in masura, psihologia tortionarilor nu tine de patologie. Ceva mai multe ar putea explica mediul de provenienta, precaritatea vietii de familie: unii, destul de multi de altfel, sint orfani, crescuti de partid, in care, fragili interior, si-au gasit un „azil narcisic“ (Verdès-Leroux).

Lipsesc aici, pentru a da o imagine completa a acestui teritoriu secret si neverosimil pentru simtul comun, citeva aspecte esentiale: asistenta medicala in inchisori, viata fiziologica, igiena. Cei de care depindea nivelul acceptabilitatii acestora, sint tot personaje, membri ai administratiei inchisorilor, aresturilor, spitalelor penitenciare. Iata transcrisa o fisa privind un asemenea posibil capitol referitor la hrana in inchisori, care nu si-a gasit locul in aceasta carte:

„In una din zile ne-a dat o ciorba cu extremitati de picioare de porc cu par pe ele si intestine cu fecale, toate fierte impreuna cu ceva legume. La prinz, cind s-a servit masa, fratelui meu i-a cazut in gamela o bucata de intestin plina cu continut. Pe peretele puscariei era scris «maninca, de nu te maninc», aceasta mai mult pentru temperamentele mai sensibile care aveau un sistem nervos mai labil. Pentru a va edifica va voi da un exemplu. Intr-o zi se serveste la masa de prinz un singur fel. Intotdeauna in perioada de executie numai la munca iti dadea ciorba si felul doi. Dupa ce se serveste masa, pe usita din usa celulei un coleg isi pune gamela pe mozaic si tot invirteste cu lingura in ea. La un moment dat se uita la mine si-mi zice: «Tu vezi oscioarele astea, sint de om». Nu-mi amintesc numele, nu era om cu pregatire, dar sa vedeti la ce le mergea imaginatia! Erau oase din carp si tars (de la mina sau picioare) si ele sint mai mici si rotunde ca la animale. Am cautat sa-l imbarbatez, sa-l combat, dar era foarte retinut si ingindurat.

(…) In 1958 la Gherla – dimineata surogatul de cafea cu o bucatica de piine de 60 de grame. La prinz primeai o bucata de turtoi lata de patru centimetri, lunga de 13 centimetri si groasa de patru centimetri. Jumatate il foloseai la prinz, iar jumatate seara. Cartofii si fasolea in special se dadeau cind predomina casexia, sa nu murim in bloc, iar varza sarata era alimentatia de capatii. (…)

Turtoriul pe care ni-l dadeau era cu nisip fin. Cum scara de duritate a nisipului este aproape de diamant, va dati seama ce efect are asupra smaltului pe care-l sparge. Dupa primele rontaieli, mi-am dat seama ce urmaresc si n-am mai mincat turtoi. Ce faceam? Cum mincarea ne-o dadeau fierbinte sa ne ardem gura uneori... eu jumatatea de turtoi o puneam in ciorba rupta marunt si dupa ce se inmuia, mincam fara sa string dintii.“ (Augustin Neamtu, pp. 31, 32, 36).

Citeva explicatii pentru a preintimpina unele eventuale nedumeriri.

Prezenta in lexicon a citorva medici ar putea parea abuziva.

Cum atributiile medicilor militari angajati la Securitate erau pretutindeni aceleasi, fostii detinuti nu i-au consemnat decit pe aceia care s-au remarcat prin comportamente deosebite. Desi aceste atributii in ele insele erau „deosebite“: medicul Securitatii avea sarcina de a aviza sau a opri tortura, prevenind moartea victimei inainte de incheierea anchetei, semna, daca accidentul survenea totusi, actul de deces, desigur fals in aceasta circumstanta, constata moartea celor executati si semna procesul-verbal, administra, in principiu, medicamente si acorda asistenta medicala celor traumatizati, raniti sau bolnavi.
In tot cazul fara a participa efectiv la sedintele de tortura, medicii MAI erau consultati de tortionari in legatura cu capacitatea victimelor de a suporta bataile, lipsa de somn in cazul anchetelor continue, ori pozitia de atirnare cu capul in jos, socurile electrice, lesinul. Uneori ei chiar participau.

Pentru aceasta ipotetica istorie a infamiei nationale ma intereseaza in special acestia, desi, inca o data, ca rol, ca functie. Voi spune de altfel ca dintre cele 305 cadre cite a angajat la infiintarea ei in 1948, la 30 august, Directia Regionala Bucuresti a Securitatii Poporului, care cuprindea: 5 ofiteri superiori, 112 ofiteri inferiori, 188 subofiteri, plutonieri-majori, plutonieri, sergenti-majori si sergenti (conform organigramei publicate de Cezar Zugravu in Analele Sighet, 8), figura un singur medic; ceilalti au fost incadrati pe parcurs.

Rolul lor de a aviza tortura a ramas permanent in vigoare. Iata, ajunsi in acest punct, o indirecta enumerare a metodelor de tortura din epoca, datorata aceluiasi memorialist: „Din aceasta puzderie de locotenenti, sublocotenenti si subofiteri securisti ai anului 1948, se vor recruta coloneii si generalii de Securitate de pe timpul lui Ceausescu, care nu vor mai bate la talpi, la testicule, nu vor mai smulge unghiile de la miini si de la picioare si nici nu vor mai face anchete cu pisici nervoase bagate sub camasa celui anchetat, ci vor folosi metode mai tehnice, mai avansate si mai productive de interogare. Dupa ce se vor plictisi de anchete, securistii, acum cu experienta, vor invada intreprinderile de comert exterior, ambasadele RSR, asociatiile de promovare a intereselor culturale si de imagine in strainatate.“

Se poate naste intrebarea ce cauta aici un Velniciuc, sau un Blajiut Mihai, oameni care nu au dat in viata lor o palma. Raspunsul cel mai simplu este ca ei apar consemnati in memoriile fostilor detinuti politici. Pe Velniciuc, Ioanid il prezinta ca pe un ins constiincios, ambitios, hotarit sa se puna in valoare si sa se realizeze profesional. Descris astfel, el este prototipul anchetatorului „fals serafic“ din bestiarul Ruxandrei Cesereanu, caruia, pentru a-i rezista, anchetatul avea nevoie de serios antrenament moral, fiindca „mimind bunavointa, el urmareste reeducarea pe cale orala“, adica distrugerea psihica, nu doar fizica.

Subtil, intelectualizat, perfid, din cei care fac cuplu cu anchetatul, atunci cind acesta este nesigur interior, el seamana cu anchetatorul medieval. Indragostit de textul „legii“, de cazuistica, de adevarul lui unic, este, cu expresia lui Steinhardt, „un stilist periculos“. Citit cu atentie, nici Grenada (Gheorghe Vasile), al lui Paul Goma, nu este un tortionar propriu-zis. Felul in care-i smulge disidentului declaratia de cainta este de o violenta extrema, si nici o violenta fizica nu pare sa-l fi durut mai tare pe acesta.

S-ar putea intreba cineva ce cauta un Ion Nistor intr-o asemenea companie, numai pentru vina de a se fi instalat in casa cuiva. Cazul lui are o mare putere de caracterizare pentru regim si gradul lui de ilegitimitate. Amestec de justificare ideologica si de interes imediat, cele mai multe acte ale regimului, mai ales la inceputurile lui, au constat in furt, rapt, violenta. Din casele celor arestati si ucisi s-au confiscat tablouri, covoare, mobile, care dupa intocmirea unor documente pur formale au trecut in posesia nou-venitilor, distribuindu-se ierarhic. Sesizat o data de insusi Teohari Georgescu, cu privire la soarta unui arestat, caruia nu i s-a gasit, nici ulterior, vreo vina, Pantelimon Bodnarenco (Pantiusa) i-a adresat acestuia remarca cinica: „Citi n-am arestat noi fiindca aveam nevoie de casa lor.“ (Arhivele totalitarismului, nr. 21)

Nici Ecaterinei Balacioiu-Lovinescu, ucisa in inchisoare prin neacordarea de asistenta medicala, nu i se putusera stabili decit vinovatii imaginare, locuinta ei, rivnita de multi ani, fiind ocupata imediat dupa condamnarea ei definitiva de un procuror militar.

Numarul mai mic de tortionari inventariati pentru anii 1965–1989 poate acredita opinia, falsa, ca rolul represiunii scazuse in vremea lui Ceausescu.

Anchetatorii de Securitate din ultima etapa a regimului Ceausescu isi schimbasera desigur, intrucitva, metodele si stilul, ca urmare a modificarii raportului intre constringere si propaganda si a transformarii „razboiului rece“ in „coexistenta pasnica“. Una dintre schimbarile semnificative este alternarea brutalitatilor directe asupra celor anchetati cu tortura aplicata de profesionisti calificati la locul de munca, indeobste detinuti de drept comun, intr-o proportie mai mare ca in anii ’50.

Constiinta perenitatii regimului se fisurase, o banuiala de ilegitimitate da activitatii represive un caracter conspirativ si atent la aparenta juridica. Aceasta schimbare e insotita de transformarea corespunzatoare a delictului politic intr-unul de drept comun. Si lui Gheorghe Ursu, si lui Dorin Tudoran (1985) (v. Nelega), si lui Mihai Creanga si Petre Mihai Bacanu (v. Burloi) anchetatorii lor le-au spus ca „nu au nevoie de eroi“, si le-au intocmit dosare de drept comun. Sa notam ca tentativa a fost abandonata in cazul Doinei Cornea.

O categorie aparte in mecanismul greoi al represiunii comuniste o constituie securistii proveniti din infractori de drept comun. Ascensiunea acestora din urma reprezenta uneori rasplata pentru serviciile facute cindva ilegalistilor, in inchisori sau in afara lor, fireste atunci cind ilegalistii respectivi nu erau ei insisi fosti infractori, atrasi la comunism de foarte tineri. Am tinut sa ilustrez aceasta categorie dintr-un motiv foarte intemeiat: asupra „potentialului revolutionar“ al delincventilor, spargatori, hoti, criminali, insusi Lenin atrasese atentia.

El ii numea admirativ „acesti revolutionari innascuti“, si exemplul cel mai ilustru este legendarul Kamo, tovaras al lui Stalin, faimos spargator de banci si ucigas in beneficiul partidului (vezi Stalin, de Boris Souvarine). Ceausescu insusi fusese infractor, ca si Sami Saraga, consilierul lui Dej, spre a nu-i numi decit pe acestia. Mitica Jidic, Sile Constantinescu, Frant Tandara nu trecusera ca ei in aparatul de partid, ci ramasesera in politia politica, cel din urma „acoperit“ sub masca de nebun, sau de detinut de drept comun.

Sint cititori care, invocind „dreptul la imagine“, se vor intreba ce cauta aici avatarurile postdecembriste ale personajelor: un fost director de inchisoare si inspector in Ministerul de Interne, intretinind in presa nationalista imaginea unei securitati romanesti inocente, asasinii lui Gheorghe Ursu in staful bancilor si in miezul scandalului FNI, izbucnit la zece ani dupa pretinsa demantelare a aparatului represiv, un reeducator amenintindu-i in scrisori deschise pe fostii detinuti politici, un procuror al Doinei Cornea lansindu-si o carte sub patronajul Aliantei Civice din Cluj etc., altii, destul de numerosi, publicind texte memorialistice, ilustrind cel mult imaginea de sine a temnicerului-calau, nu insa, fie si in ipostaza de altera pars, o viziune asupra faptelor asa cum s-au petrecut ele.

Am considerat ca aceste scurte trimiteri intregesc aspectul de cosmoid, cu nucleul in gulag, in centrele represiunii, dar intinzindu-si suprafata asupra tarii intregi, si dau cititorului totodata sugestii despre lumea amestecata postrevolutionara, explicindu-i-o macar partial.

Acelasi lucru pentru optiunea de a consemna emigrarile, la un moment dat, si alte avataruri postrevolutionare: decorari, recompense, activitatea in partide etc.

O mentiune speciala cred ca se cuvine supranumelor. Ca toate apelativele, si poreclele date gardienilor, anchetatorilor, directorilor de inchisori, desi stigmatizante in intentia detinutilor, reprezentau de cele mai multe ori pentru beneficiarii lor un motiv de mindrie. Ca erau numiti „Hercule“ sau „Tamiie“ sau „Calaul“, porecla era resimtita ca un certificat de competenta si eficacitate profesionala, dar acceptarea ei bucuroasa dovedeste in acelasi timp ca beneficiarul respectiv credea in indreptatirea functiei lui, se socotea, alaturi de comanditarii lui, „in sensul istoriei“.

Fiindca ne aflam aici, trebuie sa spun ca unii dintre tortionari au trebuit inregistrati, desi nu li se cunostea decit numele. Am considerat ca, atunci cind apare in doua sau mai multe marturii, este bine sa nu-l omit, precaritatea informatiei fiind semnificativa in doua privinte: pe de o parte, conspirativitatea absoluta a actului represiv, iar pe de alta parte opacitatea dupa 1989 a arhivelor. Daca moartea insasi a unui arestat constituia un secret de stat – nerevelat familiei vreme de 30 de ani —, cu atit mai mult numele celor care anchetau si torturau, acoperind supliciatului capul cu zeghea pentru a nu fi recunoscuti, se afla de catre detinuti dupa mari eforturi, uneori detectivistice, confruntind semnalmente, numele scapat intimplator, semne particulare, ticuri verbale.

La fel, daca dreptul la imagine ii apara indirect pe fostii tortionari de expulzarea din locuintele abuziv ocupate, cu atit mai mult ele tin ferecate dosarele care atesta fie si indirect, confruntate cu depozitiile victimelor, crimele lor. Desi postrevolutionara, aceasta opacitate merge in prelungirea conspirativitatii actului represiv, alcatuind una si aceeasi realitate.

N-am specificat originea etnica chiar daca am cunoscut-o si era alta decit romana decit in rare cazuri. Desi nationalitatea face parte din invelisurile sinelui nostru, si ne caracterizeaza, ca apartenenta culturala: este bunaoara semnificativ pentru primitivismul gulagului romanesc faptul ca doar aici s-a interzis cartea, creionul, cuvintul scris si se pedepsea cu asprime orice activitate spirituala. Este in tot cazul o informatie peste care nu se poate trece, asa cum e semnificativ ca executiile in gulagul bulgaresc se faceau cu parul, iar in cel iugoslav supliciatii erau sfisiati de ciini. Gagauz, sas, lipovean, constituie cu toate acestea o trasatura fara legatura cu calitatea de tortionar, si desi intregeste portretul unui om care n-a fost doar tortionar, am preferat sa n-o mentionez.

Este de mentionat ca unele episoade, relatate tocmai de aceea in extenso, intregesc nu doar un portret, ci chiar un portret colectiv, daca nu intreg sistemul.

Episodul bataii de Craciun, administrata de directorul Tudoran, comparat cu istoria uciderii lui Alexa Bel, cu debutul reeducarii, de la Pitesti, sau chiar cu ceremoniile blasfematorii de Paste din aceeasi inchisoare, este interesant si caracteristic: ca si aceste episoade singeroase, asasinate, am zice ritualice, se comit de organele represiunii comuniste, in zile de sarbatori crestine, ca si cum sadismul ar urma cine stie ce pulsiuni luciferice, scapind constiintei agentilor lui, victime paradoxale ale propriului satanism, dar ca si cum ar avea legatura si cu religiozitatea superficiala a romanilor.

Pe de alta parte, asumind tot ce este de asumat, iar materialul uman oferit aici este supraabundent, fara a se sublinia ca regimul comunist a fost in Romania un regim de ocupatie nu s-ar putea intelege cum a ajuns acesta la putere, cu un partid de 900 de oameni. In aceeasi perioada in Ungaria erau 30 000 – recensamint din 1944; in Polonia 800 – in 1947; in Cehoslovacia – 80 000, in 1936; in Iugoslavia 15 000 – in 1941 iar in Bulgaria 10 000 – in 1941 (Arhivele totalitarismului, anul V, nr.21).

Fara ca specificul lucrarii sa ne permita a dezvolta suficient acest aspect, trebuie sa observ ca unele traiectorii sint emblematice pentru intregul sistem, bunaoara cea a lui Frant Tandara.

Din dezvaluirile lui rezulta o imagine terifianta – everosimila, daca n-ar fi autentificata de documente si de cei care au cunoscut mecanismele terorii in calitate de victime – aparatului represiv comunist. Traiectoria lui, inceputa ca infractor de drept comun, autor al unor delicte minore, furturi, incaierari, batai, si incheiata cu asasinarea a o suta de oameni („trebuie sa fi fost vreo suta, numai la mine“) este totusi tipica si emblematica. In marturisirea lui („Drumul Damascului, Spovedania unui fost tortionar“) defileaza figuri chiar mai sinistre, ca Marin Stanciugel, Nicolschi, Gheorghe Craciun, Marin Constantinescu, Alexandru Draghici.

Aflam de aici ca tortionarului i se inculca sentimentul ca misiunea lui e una de cea mai mare raspundere. Fidelitatea absoluta fata de regimul comunist, obtinuta fie prin privilegii, fie, de cele mai multe ori, prin absolvirea de crima initiala, fie si prin una si prin cealalta, era de fapt garantata deja prin acest procedeu insidios. Mult mai profund si mai definitiv decit „ce au facut epoletii din om“ este ceea ce a facut aceasta terapie savanta de reconstituire a stimei de sine. Multi dintre directorii de inchisori, gardieni, sefi ai aparatului represiv fusesera ei insisi la origine criminali de drept comun, ca celebrul Sile Constantinescu, faimos asasin al ambilor parinti, in perioada interbelica, devenit pentru o vreme chiar director la Aiud. Sau ca faimosul Blazian, ucigas sadic al propriei logodnice, devenit sanitar la Canal. Reabilitarea aceasta, prin misiuni importante, suscita, drept reactie afectiva, recunostinta si incredere, macar la cei foarte tineri.

Multi dintre reprezentantii trimisi peste granita de Romania comunista erau asemenea criminali, care nu faceau decit sa-si indeplineasca, sub acoperire diplomatica, misiunile „speciale“ (vezi pe aceasta tema cartea lui Pavel Sudoplatov, sef al „misiunilor speciale“ al politiei politice a lui Stalin, insarcinat de acesta cu uciderea lui Trotki).

Intre lumea tortionarilor si cea a sefilor partidului comunist nu a existat nici o discontinuitate, multi dintre acestia provenind de altfel ei insisi din fosti infractori si luind impreuna startul carierei. Indemnurile de a ucide erau exprese, consemnul fiind secretul absolut („Ni s-a cerut fara singe, fara singe“, spune fostul tortionar intr-o declaratie televizata). Nimeni nu interzicea acestor stapini ai inchisorilor, aresturilor, birourilor de ancheta, sa ucida si din proprie initiativa. Diferenta dintre crima ideologica, de partid si de stat, si crima de drept comun, asasinatul in numele partidului si asasinatul in nume propriu, era nesemnificativa.

Tentativa cercetatorilor de a afla astazi numarul real al victimelor este practic sortita esecului. Nimeni nu a consemnat vreodata in statistici acest numar, iar daca statistici referitoare la unele categorii de decese au existat, sporadic, ele au fost distruse cu grija. Posibilitatea „defectiunii“ vreunei unelte era eliminata printr-o strategie pe cit de naiva, pe atit de diabolica: nebunia atestata a celui care, o data trecut dincolo de usile laboratoarelor secrete, ar incerca sa vorbeasca.

Pe autorii subintelesi si notorii ai dezastrului uman rezultat din aceste pagini am optat sa nu-i inregistrez. Este o optiune care poate crea in cititor frustrare si nemultumire. Daca infernul ar exista, s-ar putea spune, in cea mai adinca bolgie a lui ar sta poate nume nepomenite aici: Gheorghiu-Dej, Iosif Chisinevschi, Gheorghe Apostol, Miron Constantinescu, Chivu Stoica, Vasile Luca, Constantin Pirvulescu, Dumitru Coliu, Leonte Rautu, Valter Roman, Silviu Brucan, Dumitru Popescu, Nicolae Ceausescu.

Voi incerca sa argumentez optiunea: desi indrumarea de catre ei a crimei era atunci tot atit de secreta pe cit de secret era numele uneltelor lor, iar memoriile lor postrevolutionare abunda in idilisme, in omisiuni, in falsuri, am socotit pe de o parte ca nu exista riscul de a fi uitati. Biografiile acestor industriasi ai crimei, iesiti unii din testamentul lui Neceaev, pot fi gasite, fie si falsificat, in dictionare, dar si in lucrari oneste, ca ale lui Vladimir Tismaneanu.

Am vrut apoi sa ramin consecventa cu proiectul: o lucrare literara facuta din bucati asamblate de real.

Cum exista insa riscul de a se acredita ideea ca falimentul actual este altceva decit au vrut si au sperat ei, si sa ramina in memorie cu chipul radios si benign pe care-l aratau lumii, in portretele oficiale, si nu cu acela de indrumatori indeaproape intru crima si teroare, iata o mostra de sedinta de Birou Politic al CC al PCR avind ca tema aceasta indrumare. E vorba de sedinta din 2 septembrie 1953, privitoare la masurile de luat in legatura cu un nou esalon de dusmani de clasa, in care Dej spune:

„Sint citeva procese de agenturi imperialiste care urmeaza sa fie terminate (…).
Toti merita, pe baza legilor Republicii noastre, sa fie impuscati, dar intrucit sint prea multi si ar putea sa arate a un fel de macelarire, va trebui sa le administram pedepsele la inchisoare, numai in cazuri exceptionale (…) sa fie condamnati la moarte.
Tov. Chisinevschi:
Unde e vorba de teroare…
Tov. Gheorghiu Dej:
Nu numai teroare. Sint unii dintre ei care au facut lucruri grozave, au vindut inamicului secrete de stat foarte serioase. Deci unii dintre ei trebuie condamnati la moarte. Eu spun ca aproape toti merita acest lucru, dar este o masa de oameni, nu poti
sa-i condamni pe toti.

Tov.Miron Constantinescu.
Pe conducatori.
Tov. Petru Borila:
Doi–trei in fiecare proces, altfel ii incurajam.
Miron Constantinescu:
Cei care au activizat si pe altii.
Tov. Gheorghiu Dej:
De acord cu propunerea.“
In legatura cu partizanii capturati in munti:
„Tov. Gheorghiu-Dej (…) Aici nu este vorba de a-i condamna la pedepse diferite. Aici trebuie mers la o singura pedeapsa: impuscarea. Si un numar din acei care au dat adapost, la fel, deci sa impartaseasca aceeasi soarta. (…) Noi nu putem sa spunem populatiei: dar acesta e un prilej foarte bun sa le aratam indirect, sa le treaca pofta ca daca ei vor da adapost sau daca-i vad si nu aduc la cunostinta autoritatilor, vor fi nimiciti.“ In continuare Dej conchide ca asta va arata si strainatatii ca „regimul nostru, desi nu este URSS, nici aici nu s-au putut mentine banditii un timp cit de cit important“. (apud Analele Sighet, 7, 288)

Paginile cartii sint o incursiune in „laboratoarele secrete“ ale comunismului romanesc, locuri ascunse unde, prin intermediul protagonistilor nevazuti, s-a fabricat omul nou si unde omul vechi, refractar sau rezistent la aceasta metamorfoza era sortit sa dispara. Ea propune materialul faptic necesar pentru scrierea unei alte istorii recente a Romaniei, un material mai elocvent decit cel furnizat de documentele oficiale, de personajele ei principale, oamenii politici, sau de memoriile acestora, oricit de sincere, mai elocventa chiar decit cea rezultind din studierea documentelor de arhiva cele mai secrete privind intentiile si aspiratiile politice ale comunistilor.

Aceasta fiindca este o descriere a mijloacelor prin care s-a realizat scopul: cea mai buna si mai dreapta dintre societati, societatea fara clase, adica o non-societate.

Ea nu se dedica decit fostelor victime. Numai lor avem a le da socoteala.


descarcă versiunea integrală a textului