Dennis Deletant

Interogand trecutul romanesc

In fata dumneavoastra sta un observator din afara sferei mentalitatii specifice sud-estului Europei, dar unul care incearca de aproape patru decenii sa interogheze trecutul romanesc. Acest trecut este compus din mai multe straturi de tristete. Interogarea a constatat si consta nu numai in studierea operelor scrise ci si in disectarea acestor opere cu ajutorul unor colegi din Romania. Onoarea pe care mi-o faceti astazi imi da prilejul de a impartasi cu dumneavoastra cateva din gandurile mele asupra acestei activitati si in acelasi timp sa comentez si sa analizez directia si productia istoriografiei romanesti de dupa 1990.

Istoriografia este vie asemenea vietii si evolueaza in functie de ea. Istoria este un subiect care ne defineste pe toti. Ne invata, dar noi nu invatam de la ea. A nu sti ceea ce s-a intamplat cu adevarat inainte de a te naste inseamna sa ramai un copil toata viata. Una dintre cele mai daunatoare urmari ale regimului comunist din Romania a fost imaginea pervertita a trecutului pe care a lasat-o. Din 1990 au mai aparut istorii ale Romaniei si nu ne indoim ca vor mai aparea si altele in anii urmatori.

Abordarea unora va fi noua si de valoare, si asta nu numai datorita unor fonduri de documente nou descoperite. Acest lucru este inevitabil, dar nu inseamna ca toate studiile istorice scrise inainte de caderea comunismului sunt mai putin valoroase decat cele mai noi. Inseamna numai ca, punand la o parte istoriile falsificate, cele mai multe din ele fiind productia atelierului de istoriografie condus de fratele fostului Comandant Suprem, in cercetarea si scrierea istoriei nu exista rezultate finale.

Scopul istoriei nu este atat inregistrarea cronologica a evenimentelor perioadei respective, ci mai degraba descrierea si intelegerea problemelor: descriere mai mult decat definire, intelegere mai mult decat enumerarea exhaustiva a datelor, deoarece o cunoastere perfecta a trecutului este imposibila, in timp ce putem ajunge la un grad mai avansat de intelegere.

Istoria inseamna un proces de continua regandire, ca si de revizuire si revizitare a trecutului. Istoria, in sensul larg al cuvantului este revizionista: oamenii si evenimentele sunt rejudecati si rejudecate. Nu e nimic profund in aceasta observatie, acesta este scopul gandirii. Trecutul este singurul lucru pe care il stim, sau credem ca il stim.

Tot ce cunoaste umanitatea azi izvoraste din trecut.

Nu vom sti niciodata totul despre perioada comunismului din Romania. Acest lucru nu trebuie sa ne duca la disperare. Nu le este dat fiintelor umane sa stie tot. Dupa cum spunea Kierkegaard – adevarul pur este numai al lui Dumnezeu. Ceea ce ne este dat noua este numai cautarea adevarului. In sufletul fiecarui om ramane acel ceva pe care nici un alt om, si nici chiar el insusi nu il poate intelege, descoperi sau deslusi. Si cu toate acestea intelegerea limitelor cunostintelor noastre, in loc sa ne faca sa ne simtim saraciti, poate de fapt sa ne imbogateasca. Sau, dupa cum spunea Pascal, intelegem mai mult decat stim. Aceasta observatie nu este un paradox, ar trebui sa ne faca sa realizam ca nu acumularea de cunostinte duce la intelegere, ci intelegerea poate duce la cunostinta, iar cunostinta duce la toleranta.

Mult inaintea lui Ceausescu, romanii se agitau in jurul istoriei lor. Originea lor este un subiect politic care a produs o "istoriografie nationala". Deseori ei au acordat mai multa importanta parerilor lor decat faptelor. In privinta aceasta nu se deosebesc mult de celelalte popoare europene.

Cercetarea istorica a fost folosita cu scopul de a consolida, de a sprijini ideea unui stat – natiune, pe motivul ca viata politica poate fi traita numai in cadrul unui stat-natiune, ca numai statul-natiune putea oferi unitatea culturala in care membrii sai puteau sa prospere din punct de vedere intelectual si economic. De aceea toti cei nascuti in aceeasi cultura trebuie sa traiasca sub un singur acoperis politic.

Aceasta istoriografie nationala a fost contestata abia dupa 1990 de o mana de istorici romani, cu precadere de Lucian Boia. Cartea lui intitulata Istorie si mit in constiinta romaneasca a avut o influenta puternica in randul generatiei mai tinere. Pentru Boia exista la toate nivelurile un proces inevitabil de mitificare a istoriei. 'A distinge, în cazul miturilor, între "adevarat" si "neadevarat" este un mod gresit de a pune problema. Mitul presupune o anumita structura, si este indiferent în fond, pentru definirea lui, daca aceasta structura înglobeaza materiale adevarate sau fictive, sau adevarate si fictive în acelasi timp.

Singurul lucru important este ca le dispune potrivit logicii imaginarului. Exista un mit al lui Napoleon, exista un mit al lui Mihai Viteazul. Ar fi derizoriu sa reproseze cineva utilizarea conceptului pentru motivul ca Napoleon si Mihai Viteazul au trait cu adevarat ! Mitificarea acestor personaje consta în asezarea faptelor reale în tipare ale imaginarului (istoric si politic).

Atunci când Mihai Viteazul apare ca fauritor al "unitatii nationale", ne aflam în fata unui proces de mitificare, pentru simplul motiv ca asupra faptei sale reale se proiecteaza ideologia statului national a ultimelor doua secole, inexistenta în anul 1600.' Daca îl prezentam pe Mihai în termenii acestia, suntem vinovati de a scrie istoria pe dos, sau de a considera istoria ca predestinata.

In analizarea gradului in care mitul s-a implantat in constiinta romaneasca, Boia ii arata cititorului ca ceea ce este important nu este de fapt ceea ce s-a intamplat, ci ceea ce cred romanii ca s-a intamplat. Se acorda importanta interpretarii, si nu doar evenimentelor. Boia aduce o multime de exemple – in ordine cronologica – pentru a isi ilustra argumentul, printre ele si dezbaterea despre simbioza daco – romana, si rolul lui Mihai Viteazul. Cateodata astfel de dezbateri serveau unui scop social pozitiv, ca de exemplu in timpul formarii statului national roman intre anii 1856 si 1918, perioada in care crearea unei mitologii nationale a avut ca scop , ca si in multe alte tari, consolidarea constiintei nationale, care pana atunci fusese oarecum difuza.

Dar aceste interpretari ale miturilor, considerate folositoare pe vremuri, au degenerat in epoca comunista si au fost folosite ca sa justifice o politica oficiala xenofoba si nationalista. Virtuti ca eroismul, ospitalitatea si cinstea, au fost generalizate in acest scop si o intreaga literatura patriotica cu caractere exemplare si comploturi diabolice in care erau implicati straini si tradatori a fost incurajata. Evenimente reale au fost prezentate fals si manipulate in numele acestor noi virtuti si au fost raspandite in propaganda comunista la nivel istoric, social si cultural.

Aceasta istorie deformata a patruns si in manualele scolare, a fost repetata in programele de televiziune si reafirmata in sedintele de partid. Consecintele se vad peste tot. Desi unii romani au trecut aceasta propaganda prin filtrul scepticismului, multi dintre ei au acceptat-o in lipsa unei dezbateri critice strict interzise de cenzura. De abia dupa revolutia din 1989 s-au putut evalua consecintele acestei propagande.

Este de ajuns sa citesti unele din editorialele presei romanesti privind conflictul din Kosovo ca sa vezi cum o istorie mitizata poate influenta opinia publica de azi. S-a inventat din senin o solidaritate de conjunctura cu "fratii sarbi ortodocsi", trecandu-se sub tacere pe perioada acestui conflict invazia sarba a Banatului romanesc din 1919 si tratamentul minoritatii romanesti din Voivodina.

Sentimentul nationalist promovat in "epoca de aur" a lasat un ecou puternic in constiinta publica. Mostenirea aceasta 'zadarniceste eforturile de a construi o societate civila, fiindca ofera anxietatii publice, care are nevoie sa stie hotarele pazite si ordinea aparata, o iluzie de siguranta pe seama unor tapi ispasitori.

Nationalismul se fixeaza uneori asupra acelor morti simbolici carora le atribuie rolul de a personifica prin drama lor personala injustitia indurata de o natiune intreaga. Este o forma de resentiment care da nastere unor acuzatii de tradare indreptate in toate directiile: de exemplu, cultul postum fabricat pentru Antonescu si, intrucatva, spontan popular pentru Ceausescu, ca expresie a frustrarilor unor invinsi de ieri si de astazi.

Cand eseistul britanic Samuel Johnson a facut celebra remarca :"patriotismul este ultimul refugiu al unui ticalos", a vrut de fapt sa spuna "nationalismul", deoarece cuvantul nationalism nu exista inca in limba engleza. Patriotismul, (dupa cum nota George Orwell intr-unul din putinele eseurile despre deosebirea dintre patriotism si nationalism) este un sentiment pozitiv, pe cand nationalismul este agresiv, patriotismul isi are radacinile in pamant, intr-o anumita tara, in timp ce nationalismul se aplica miturilor unui popor.

Aceasta tendinta a devenit aproape universala in secolul 20. Cu 100 de ani mai inainte distinctia facuta de Orwell in 1943 ar fi parut fortata, chiar nu s-ar fi inteles. Chiar si acum se confunda deseori nationalismul cu patriotismul in sufletul si inima aceluiasi om. Dar noi trebuie sa facem aceasta deosebire, pentru ca fenomenul nationalismului, spre deosebire de traditionalul patriotism, este strans legat de miturile unui popor.

Poti sa fii patriot si, cel putin din punct de vedere cultural, sa fii cosmopolit. Dar aceasta nu se aplica si in cazul unui nationalist. Patriotismul, de asemenea este mai putin rasist decat nationalismul. Un patriot nu va exclude o persoana de alta rasa din comunitatea in care au trait impreuna si pe care il cunoaste de ani de zile, pe cand un nationalist va avea intotdeauna suspiciuni in privinta altei persoane care pare a nu apartine aceleiasi comunitati ca el - sau, mai degraba, nu gandeste la fel ca el.

Ca sa-l parafrazez pe rectorul universitatii din Cluj, "este clar ca istoria nationala, particularitatile unei natiuni sunt valori fara care o cultura nu poate fi inteleasa. Nu este numai istoria Europei de Vest, ci si istoria zbuciumata a Europei de Est in ultimele decenii, care arata clar ca nu putem avea viitorul pe care ni-l dorim daca ne tot intoarcem privirea spre trecut. Nu putem beneficia de modernitate daca sensibilitatile si mijloacele noastre intelectuale nu sunt moderne. Nu ne putem afirma cu adevarat o identitate nationala daca este conceputa in opozitie cu modernizare si europenizare."

In acelasi timp ar trebui sa ne dea de gandit, ne aminteste Iordan Chimet, "cat de repede au gasit nazismul, nationalismul exaltat, comunismul, aliati fideli, tovarasi de drum, parteneri si clienti in randurile personalitatilor de prim rang ale societatii civile, lideri politici dar si, lucrul cel mai nefast prin efectele sale de durata, in randul universitatilor, menite tocmai sa inlature ignoranta, sa defineasca valorile si sa formeze constiinta colectiva. Rolul fundamental al acestor institutii - toate fiind opera spiritului democratic occidental - este sa apere vocatia europeana a societatii romanesti." O renastere temeinica a Romaniei nu va putea fi bazata decat pe o renastere a principalelor institutii de cultura, iar universitatea din Cluj nu a precupetit nici un efort in aceasta directie.

Tocmai in spiritul acesta, noii directori ai institutelor de istorie din Romania, inca din primele luni ale lui 1990 si-au asumat pregatirea unei noi generatii de istorici, incepand cu proaspetii absolventi de istorie. Domenii traditionale de cercetare au fost redeschise si au fost abordate domenii noi. Specializarea in strainatate, esentiala pentru istoriografia romaneasca a devenit posibila in mare parte datorita unor burse acordate de institutii straine.

Este de inteles de ce principala preocupare a istoricilor si a publicului este istoria contemporana. In momentul de fata istoria comunismului absoarbe o buna parte din energia depusa pentru cercetarea istorica din Romania. "Adevarurile" promovate de propaganda comunista privind originile populare ale puterii regimului au disparut rand pe rand, impreuna cu versiunile ulterioare, deseori contradictorii, cand au fost expuse la lumina.

Generatia mai tanara, a carei memorie istorica, nu are cum sa cuprinda impunerea comunismului din Romania, are acum ocazia, prin manuale alternative sa afle ca, departe de a fi rezultatul unei "revolutii populare" a maselor infuriate de regimul burghez si de exploatarea capitalista si imperialista, regimul comunist a fost de fapt produsul ocupatiei militare sovietice, al dorintei lui Stalin de a transforma Romania si alte tari ocupate in tari satelit si de a le impune sistemul politic, social si economic sovietic.

Chiar daca documente esentiale din arhivele partidului si ale securitatii apar mai mult din intamplare, decat intentionat, avem azi o cunoastere mai profunda a perioadei comuniste datorita marelui numar de memorii ale fostilor detinuti politici ai inchisorilor comuniste. Desi sunt subiective, acestea constituie totusi baza pe care putem judeca teroarea anilor comunisti, conditiile de trai ale detinutilor politici si reeducarea practicata in inchisoarea Pitesti.

Ca sa isi distruga dusmanii, regimul comunist a trebuit sa zdrobeasca nu numai rezistenta celorlalte forte politice ale tarii, dar si pe cea a partizanilor, a caror rezistenta a durat pana la sfarsitul anilor 1950. Colectivizarea agriculturii, unde regimul a aplicat metodele cele mai brutale, formeaza obiectul unui proiect de cercetare a unor istorici ai acestei universitati.

Dezbaterea despre trecutul comunist atinge si probleme legate de realitatile politice care precedau instaurarea comunismului. Mai multe dintre aceste probleme sunt inspirate de polemici istoriografice, in spatele carora zac uneori motive politice: Garda de Fier, dictatura lui Ion Antonescu, rolul jucat de Romania pe frontul de est ca aliat al Germaniei naziste, soarta evreilor romani si ucrainieni din Transnistria, si amploarea holocaustului in spatiul politic al Romaniei, rolul jucat de monarhia constitutionala in dezvoltarea societatii romane moderne si, indeosebi, lovitura de stat de la 23 august al carei autor era regele Mihai.

Toate aceste subiecte au fost dezbatute intr-un mare numar de publicatii si, desi petrecute cu mult in urma, au capatat o noua actualitate provocand controverse in politica de astazi si prin aceasta confirmand maxima ca trecutul este mai puternic decat prezentul.

Arena politica in care au loc aceste polemici este nationalismul in versiunea promovata viguros de Ceausescu. Regimul lui a adaugat panteonului simbolurilor natiunii romane personajul lui Ion Antonescu, care a fost cultivat din cauza politicii lui anti-sovietice. In ochii publicului roman, Antonescu a devenit in scurt timp simbolul luptei anticomuniste si anti-sovietice, ca si cel al dorintei unora de a recupera Basarabia si Nordul Bucovinei.

Propaganda regimului comunist, ca si argumentele celor care au urmat regimului comunist au incercat sa exploateze acest respect pentru Antonescu ca o arma impotriva regelui Mihai, care a fost acuzat ca a ordonat arestarea Maresalului si predarea lui sovieticilor, devenind prin aceasta autorul moral al condamnarii si executiei lui Antonescu.

Exaltarea lui Antonescu si exagerarea meritelor lui politice, imbinate cu o minimalizare a raspunderii lui pentru moartea a peste 250.000 de evrei si 20.000 de romi au fost folosite ca un instrument de propaganda de catre cei care invoca patriotismul in numele nationalismului impotriva atat a monarhiei constitutionale, cat si a fortelor democratice in general. Publicarea unor materiale bogate despre Antonescu se datoreaza fascinatiei pe care o exercita personalitatea acestuia asupra multor oameni, si, desi neegale ca valoare, aceste materiale ofera o intelegere mai ampla si mai nuantata a timpurilor si actiunilor acestuia.

Aceste dezbateri pasionate nu au sugrumat eforturi mai ample de reinoire a istoriografiei romane, in conformitate cu directiile luate de istoriografia universala. Tineri specialisti in institute de cercetare si studenti in facultatile de istorie au fost invitati sa dezvolte un interes in studiul elitelor medievale si moderne, in timp ce sprijinul oferit de scoala istorica franceza a avut un impact fundamental asupra pregatirii unui grup de specialisti tineri in domeniul cercetarii istoriei sociale.

Nuclee de cercetare multidisciplinare au fost create pentru studiul istoriei Marii Negre, au fost reluate studiile otomane, se cerceteaza Europa Centrala si tendintele expansioniste ale puterilor Europei Centrale spre Europa de Sud-Est, si la Cluj, un grup de cercetatori tineri isi concentreaza atentia asupra Statelor Unite si politicii lor externe.

Si fiind aici la Cluj îndraznesc sa fac, cum s-ar spune, cateva observatii despre istoriografia Transilvaniei la ea acasa. La subiectul acesta ma subscriu în intregime unei analize a distinsului si regretatului profesor Pompiliu Teodor.
"Cercetarea istoriei Transilvaniei solicita înlaturarea unor simplificari fara suport, spre exemplu polarizarea societatii transilvanene, pe de o parte natiunile politice, pe de alta iobagimea romana, procedura care a dus la o imagine deformata, si anume a natiunilor istorice si neistorice. Cercetarea a reconstituit un diferit tablou social transilvanean, prin relevarea unor autonomii românesti populate de o nobilime româneasca, cu institutiile sale proprii, participanta la intemeierea statului medieval de la sud si rasarit de Carpati.

Dupa decenii de tratare izolata a Transilvaniei, istoriografia contemporana trebuie sa dezvaluie acele fenomene care reprezinta partea jucata de Transilvania in istoria europeana. Reluand mai vechi tentative din istoriografia provinciei si facand acordul intre abordarea istorica si conceptiile actuale ale istoriografiei universale, reconstituirea trecutului poate capata un nou continut capabil sa realizeze comunicarea."

Tocmai de dorinta de contact si comunicare a fost animata politica culturala britanica privind Romania. De la inceputul anilor 1960, cand conditiile politice in Romania au devenit mai propice pentru initiative de stabilire de contacte culturale, Consiliul Britanic, Foreign Office-ul si Academia Britanica continua sa fie sponsori activi ai manifestarilor bilaterale. Printre acestea, una dintre cele mai reusite a fost seria de colocvii romano-britanice de istorie, care a inceput in 1975 sub auspiciile Academiei Romane si Britanice.

Scopul acestor colocvii, cel putin pentru partea britanica, a fost de a crea posibilitatea atat pentru cercetatorii tineri ca si pentru cei consacrati de a se familiariza cu cercetarea colegilor lor si in acelasi timp, de a crea legaturi de prietenie, care sa ajute la diminuarea sentimentului de izolare incercat de colegii nostri romani in anii regimului comunist. Cel mai memorabil din aceste colocvii, atat din punct de vedere stiintific cat si din cel personal pentru participantii britanici a avut loc la Cluj in vara 1987, dupa sfarsitul caruia participantii au fost adusi la Alba Iulia sa viziteze catedralele romano-catolica si ortodoxa, si Muzeul Unirii.

Dupa 1989 am avut posibilitatea sa contribui si eu intr-o masura mica la reevaluarea perioadei comuniste. Imboldul puternic pentru ideea mea de a scrie o scurta istorie a comunismului din Romania l-au constituit doua intamplari. Amandoua erau legate de asocierea mea cu Fundatia Academiei Civice, cu care am fost invitat sa colaborez in 1992.

Fundatia avea patru obiective: achizitionarea, renovarea si transformarea intr-un muzeu memorial a unei inchisori dezafectate la Sighet; publicarea unei serii de studii despre comunismul din Romania; crearea unei arhive de istorie orala bazata pe interviuri cu victimele si cu agentii regimului; si organizarea in fiecare an a unei scoli de vara pentru elevi de 16 si 17 ani ale carei teme ar fi aspecte ale trecutului recent. Beneficiind de un ajutor din partea Consiliului Europei, a diferitor ONG-uri europene si a guvernelor Romaniei – unele mai generoase decat altele – Fundatia si-a realizat in mare masura obiectivele.

Prima intamplare a avut loc in timpul unei participari la un simpozion in vara 1996. Dorinta mea de a afla ce impresie i-a facut inchisoarea publicului m-a dus sa arunc un ochi peste observatiile din cartea de vizitatori. Atentia mea a fost retinuta de comentariile scrise de trei tineri de 18 ani care si-au exprimat "emotia vizitand inchisoarea in care au stat Horia, Closca si Crisan." Tinerii nu stiau, pe semne, ca cei trei patrioti fusesera detinuti politici cu o suta cincizeci de ani inaintea construirii penitenciarului de la Sighet.


A doua intamplare a avut loc in anul urmator, in cursul scolii de vara la Sighet. Vremea fiind extrem de calduroasa, m-am dus la ora opt la sala reamenajata din inchisoare unde urma sa aiba loc ora mea ca sa duc cateva sticle reci cu apa minerala. Cand am intrat in sala, am gasit spre mirarea mea unul din elevi, Mihai – avea 16 ani – dormind cu capul pe pupitru. Pasii mei l-au trezit si si-a cerut scuze. Mi-a explicat ca teama sa nu piarda autobuzul – elevii erau cazati la Ocna Sugatag, la o distanta de vreo 15 kilometri de Sighet – l-a determinat sa faca drumul pe jos. Mihai facuse doua ore pana la inchisoare. Miscat de hotararea lui, l-am intrebat de unde este. Era din Timisoara. Tatal lui era ceferist, si insistase ca el, Mihai, sa participe la scoala de vara ca sa se prevaleze de o ocazie pe care el (tatal) nu a avut la scoala in perioada comunista, si anume sa afle adevarul despre trecut, nu versiunea falsificata care inca, pretindea tatal, se propaga la liceu.

In concluzie imi iau libertatea de a imprumuta cuvintele unui predecesor ilustru al facultatii mele, School of Slavonic and East European Studies, Robert Seton-Watson.

Il pomenesc pe Robert Seton-Watson pentru ca a fost cel mai neobosit promotor britanic al intereselor României în prima jumatate a secolului 20. Raspunzand la cuvantarea lui Take Ionescu la un banchet dat de ministrul de externe roman in onoarea lui la 2 iulie 1920, Seton-Watson a spus aceste cuvinte care nu mi se par deplasate nici astazi: "Cum am crezut totdeauna, chiar in zilele dvs de trista agonie, în destinul natiunii române si în calitatile sale sanatoase si virile, astfel continui si astazi sa cred în capacitatea sa de dezvoltare culturala si în hotarârea de a trece peste obstacolele, care i se pun înca în cale,….de a se ralia totdeauna mai sincer la idealurile democratice, pe care o Europa, cu adevarat noua, se poate baza."



descarcă versiunea integrală a textului